Ora de muzică 2 – Prietenia apă nu se face
Să vă povestească ei, nu să-și dea alții cu presupusul.
Și-n People, prin 1995, cineva mai pune-un pai pe foc…. Dar, trecute-s vechile dispute și fără vreo ranchiună Copeland răspunde reporterului despre frumoasele timpuri petrecute cu cei doi confrați. Pentru unii ca noi, din altă lume, cu alte obiceiuri verbale, o chestiune precum „Nimeni nu moare dintr-o supradoză de droguri…” ar părea pură realitate și ar atrage un oprobiu evident și definitiv. Însă Stewart se referă la cariera lor fulminantă, mondială, la perioada de maximă adrenalină simțită de fiecare dintre ei pe scenă și la faptul că fiecare și-a văzut mai departe de cariera muzicală proprie. Sting cu albumele sale, Summers cu vreo șase personale și Copeland cu muzicile de film și alte proiecte. Dacă a tânjit după ceva? După concerte. Mai puțin după saloanele aeroporturilor. Când au cântat împreună ultima dată? Atunci, doar în urmă cu trei ani. La nunta lui Sting cu Trudy. Cică, într-o paranteză, mult prea mult timp și prea multă iubire între ei. Roxanne au performat. Și cum practicaseră înainte vreme, Summers și-a părăsit partea de chitară, iar Stewart a început un solo de tobe, în timp ce Sting susținea linia vocală. S-au privit unul pe altul, n-a fost unul să nu fie străbătut de fiorii orgoliului propriu, numai o fracțiune de secundă, totuși, și-au dat seama că nu mai sunt un „cuplu” cu activitate curentă. Și-au râs. Probabil și de nerozia de a se privi cu ranchiună. Dovadă că tot se mai întâlneau ocazional. Zice Copeland… că frații nu-i vezi în fiecare zi, dar grija pentru ei stă mereu acolo suspendată între creier și inimă.
Cât să fi vorbit despre realizările lui Andy Summers? Probabil suficient de puțin cât să nu rămână în minte mai mult de acele pregătiri de doi ani (fuseseră cinci), după de performase pe ici-colo, pentru chitara clasică și bineînțeles celebrul schimb de inițială orgă cu chitara de la Every Breath You Take. Motiv ce mă îmboldește să-i trec și lui pe acest răboj jurnalistic realizările ulterioare trupei The Police. Na, că se făcură și la el 82 de ani, acuși-acuși, la final de an 83 (n-am povestit boacăna cu data zilei de naștere de pe facebook; ca să ocolesc – din pură dorință de a avea o existență dincolo de „la vedere”, fără obstinație și necesitatea stringentă de a mă băga în seamă, ca majoritatea contemporanilor, după ani în care pus prietenii virtuali la cel mai mare preț și la cea mai profundă considerație – pleiada de urări, mi-am schimbat de două ori cinci-maiul acolo unde anii stau să se preschimbe-n calendar, pe 31 decembrie; la a treia schimbare m-am trezit luat la blocaje; gata, te-am lăsat; vrei să te mai sucești?, dă-ne nouă, administratorilor socoteală; și m-am lăsat păgubaș; așadar…), în ultima zi. 82 de ani de carieră stufoasă, mai ales în prima parte. Născut în 1942, a avut timp suficient să încerce diverse genuri, dar și instrumente. În ciuda atributului „several”, prepus anilor de studiu la pian de către Wikipedia, nu pot fi puse în seama lui mai mult de cinci, în care, deși, cu o pregătire temeinică, poți ajunge mare pianist, până la 10 ani prea puțini copii au reușit să-i dea de capăt și să devină virtuozi. Iar la zece ani nici minte prea multă nu poate avea cineva. Astfel, la capătul unui deceniu de viață, Andy „took” chitara, într-o vreme în care Anglia era încă rurală, iar puștii își petreceau timpul afară din casă. Start-up-ul devenirii sale se datorează unui concert londonez, în care doi monștri sacri ai jazzului au evoluat: Thelonius Monk și Dizzy Gillespie.
O primă informație privitoare la începuturile sale de învățăcel chitarist redă maniera amatoristică, singura posibilă în acei ani, în care Andy și-a însușit noțiunile de jazz și blues. Azi… altfel stau lucrurile. O iei de la zero și etapizat după nenumărate manuale. Andy a căutat să imite interpreții de jazz americani, ghidat de cele două percepții antitetice: ce îi place și ce nu. Percepții ce i-au guvernat modul de învățare și maniera de cântat. Între timp – fiindcă mai caut, mai citesc, mai scriu -, presupunerea mea, rezidentă în minte, s-a adeverit. La cinci ani începe pianul, determinat de mamă, ca majoritatea, iar la zece ani primește o chitară fără o coardă, cu comentariul: „Bărbate, asta este!”. Un bun început să-l determine să cânte non stop la ea….
