Propoziții pretențioase – Asecând
Poate totuși am rămas cumva adolescent.
Ca vervă. Doar ce purtasem o discuție cu soața, doar ce-i spusesem că știu câțiva râmniceni care au un procent maxim de reușită la o transhumanță dincolo de Mărăcineni, că nu s-ar cunoaște în mulțimea rămasă veșnic în liceu, că tipul lor egocentric s-ar potrivi de minune în concetățenia urban-buzoiană. Tocmai atunci m-a sunat cineva care să se asemene unuia dintre cele două tipologii: fostul coleg de generală, coleg de clasă dintr-a noua și a zecea, fostul coleg de taraf în cei patru ani preuniversitari. Rafailă (mama îl stâlcise). Mi-a înșirat toate poveștile cu Gabi Miu, cu toți nebunii lui din a 11-a și a 12-a, cu Pană Mihaela, cu ne-recunoscătorul Toni Șeicărescu, cu sifonul prezumat să-l primească în cap de la Magda Milea…. Bine că nu m-a mai pisat cu Aurelia. Fiindcă….
Doar ce se liniștiseră apele scurtei revederi cu ea, care, la o adică, tot din cauza lui Rafael s-a derulat, și trebuia să-mi reamintească el de toate. Fără să-mi mai trezească vreo neliniște, vreun interes. În fapt, ce fusese? Chiar nimic. O întâlnire ca să ne spunem nimic. Nici măcar creșterea prognozată a orgoliului n-a avut niciun efect. În fața cuiva cu un grad de nepăsare și cu aceeași instabilă percepție a trecutului, totul se anulează. Ce era să fie? Să știe că n-am ajuns precum prorocise. Nenorocit. Mereu în limbă după ea, atârnat sentimental veșnic. Sau cine știe cum. Chestii….
Când a luat sfârșit? Atunci…. Atunci a dispărut cântecul…. Pentru ea. Și s-a născut, la scurt timp, altul. Ultimul. Bineînțeles, pentru altcineva și în versiuni multiple.
Dar să ne întoarcem la lucrări, căci de mult timp n-am mai bătut un cui pe aici….
Noroc cu bătrânii, că-n educația lor se sădise datoria existenței pe pământ. O formă de respect pentru orice formă rațională de viață. Că atavică, că din educație, că socială, această grijă pentru tine și ai tăi, pentru măcar formala, dar funcționala relație cu vecinii și cunoștințele, mai ales cu neamurile, i-a determinat pe Bădici să ne cocoațe pe cocoașele acoperișului casei și pe ale magaziei. Tablă nouă pe casă, veche, dar întoarsă pe partea zincată, pe magazie. În ciuda marilor eforturi depuse prin alegerea celor potrivite, îndreptarea celor patru margini cu destule protuberanțe și denivelări, cu mult prea multe bătăi de ciocan pentru o față „comercială”, verificarea integrității suprafeței – proporție zinc, existența găurilor -, trecerea de la un model la altul, contabilizarea celor de-o lățime apropiată, măsurarea, trasarea, forfecarea, și fălțuirea. Nu mică magazia – nu ca a noastră, îngrămădită între gardul Igo-ului și colțul casei (uite că nu știu de ce nu am lungit-o; loc în spate era berechet; până la geamul bucătăriei, care era pe un zid paralel cu gardul de pe Amurgului, se puteau număra metrii camerelor în care stăteam, 2,5 plus 2 plus 5, și ai camerei domnului Bădică, de aproximativ trei metri, plus vreo doi și jumătate bucătăria; iacătă, puteam să avansez 15 metri; n-am pus grosimile zidurilor, cinci de cel puțin 30 de centimetri, fiindcă reprezentau din toată lungimea cât era magazia de lungă -, reprezenta lungimea unei camere, vreo patru metri și jumătate, pe o dimensiune, și cât rămăsese între casă și gardul familiei Grebănuș, cam cinci metri și ceva. Cât rămâne dintr-o bucată de tablă după fasonare? Din cea a zilelor noastre vreo 94×58 centimetri, în cel mai fericit caz. Din tablele anilor 50-60 doar 65-80×55 centimetri. Reduceți dimensiunile cu încă 6 centimetri și putem aprecia, și fără a fi de față, cu câte bucăți am reușit să astupăm astereala dezvelită și reparată: 99 de bucăți, cu aproximare. Echivalentul a 33 de foi întregi, de ar fi fost noi, dar nu și la suprafață. În definitiv, ne împăcasem la foi.
