Literadura nr. 36 (8)
Francisco STOICA
Gânduri în 77 de cuvinte
LOCURI ÎN CARE NU EXIST
Mi s-a întâmplat de multe ori să simt că nu exist pentru cei din jurul meu. Că se uită prin mine, deși eram acolo. Doar dacă dădeam peste un cunoscut zâmbeam larg, făcea și el la fel, existam amândoi! Altfel… Mă simt atât de bizar în anumite împrejurări, parcă am nevoie de o confirmare a prezenței mele, o caut, mă supăr în cele din urmă și mă întreb ce caut eu în acel loc unde… nu exist.…
AȘA SĂ FIE?
Ascult multă muzică. Am și ce, după adevărata explozie de compozitori și cântăreți din ultimele trei decenii. Dar… trăiesc altfel muzica anilor 80. Nu știu, mă pătrunde pur și simplu, poate sunt de vină amintirile pe care mi le generează, anii tinereții… Parfumul casetelor și al benzilor de magnetofon… Mi se va spune sigur că trebuie să trăiesc în prezent. Sunt oare un nostalgic încremenit în vremuri?
Atunci era muzică adevărată,…
ASPRU CU MINE ÎNSUMI
În fiecare dintre noi au loc dialoguri, acele dialoguri interioare atât de neștiute de alții, pare a fi vorba de două persoane, culmea, uneori una o ceartă pe cealaltă, cum ai putut să faci așa ceva, sau, măi, de ce nu gândești mai bine înainte de a face ceva, și chiar uneori se apelează la cuvinte mult mai dure… Mă gândesc însă, chiar trebuie să fiu aspru cu mine însumi? Nu sunt destul de agresat din exterior?
MAI BINE CA GEAMUL MAT?
De ce trebuie să știe lumea ce gândești tu? Întrebarea m-a surprins destul de tare, chiar, o fi bine? Și m-am tot gândit, știu persoane care sunt ca geamul acela mat, pare că le citești ceva doar în privire, în rest, enigmă totală în ceea ce le privește. Vorbesc despre toate cele, dar despre ele niciun cuvânt. Despre trăirile lor, despre frământări, nimic. Poate este mai bine așa, să rămâi într-o
integritate ce nu poate fi judecată.…
LISTA
Dacă aș scrie despre copilăria mea, despre adolescență, despre tot ceea ce a urmat, nu știu câte pagini aș putea umple. Am uitat foarte mult! Din acest motiv mă gândesc cum ar fi să am filme cu tot ce am trăit eu, arhivate pe luni, pe zile… Uauuuuu!!! Păi aș fi tentat să revăd multe… Deja mi se formează o listă în minte, și crește, crește… Dar de unde timp??? Mi-ar mai trebui o viață! Apoi încă una…
SĂ ȘTII CĂ AI DREPTATE!
Trebuie să trăiești în numele tău, mi-a zis cineva, asta îmi mai lipsea, l-am dojenit în gând, să-mi spui cuvinte pe care să le întorc pe toate fețele… Ce vrei să-mi sugerezi, că trăiesc și în numele altora? Uite, mă faci să gândesc, deși nu este bine să tot desfac firul în patru, se spune că astfel nu ajung nicăieri, dar să știi că ai dreptate, îmi dau seama că trăiesc destul de puțin în numele meu…
PENTRU ASTĂZI AI NOTA TREI!
Nu știu de ce nu fac eu seara un fel de bilanț al zilei. Să văd dacă aceasta a trecut cu folos sau nu. Doar este vorba de timpul meu! Poate îmi este teamă, la ce îmi trebuie să îmi pară rău de zilele în care nu fac mare lucru? Și mă gândesc ce bine ar fi să primesc de la cineva, nu știu cine, o notă. Astăzi ai fost de zece, sau de șapte, de trei…
Daniel LUCA
Ah, iubirea!
Volumul de versuri Hierofantul, de Aura Nicoleta Lupșescu (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2025), este unul de debut, find cuprinse aici creațiile de început ale autoarei, aceasta apropriindu-le cu conștientizarea faptului că o reprezintă la momentul scrierii lor, cu toate imperfecțiunile inerente începutului.
Prin urmare, aici autoarea se va lăsa descoperită de autori, punându-și sufletul pe tavă, dar și se va autodescoperi. Bucuria scrisului este palpabilă, la fel și sinceritatea autoarei. Tema predilectă este iubirea, însoțită în plan secund de cea a curgerii timpului. Timpul și dragostea nu sunt prieteni, însă nici dușmani, tocmai de aceea iubirea trebuie trăită în fiecare clipă, deși frica de a iubi nu poate fi înlăturată („Să-ți spun ce simt aș vrea, din când în când, / dar mă lovesc de scutul mut / și nu mai știu în ce să cred. / În ochii tăi sau în cuvânt?” – Ai face-o tu …). Și nici teama despărțirii („Nu am ce spune, tot s-a scurs / ca un nisip dintr-o clepsidră, / s-a terminat iubirea mea / de-asta-mi era cel mai frică” – Amintire).
Și totuși, iubirea adevărată e profundă, trup și suflet, cei doi îndrăgostiți devenind o singură ființă („Și totuși dacă nu era să fii / te construiam din boabele din vii / și în ciboriu îți păstram esența / să beau din ea în fiecare zi” – Cum ar fi fost; „Ochii tăi, în ochii tăi rămâie, / să ne simțim iubirea celuilalt, / iar când se-nchid ai mei, ai tăi tot treji, / și-ai tăi de se închid, doar prin ai mei să vezi” – Cerere de căsătorie). O imagine extrem de puternică.
Prin iubire, tu însuți te transformi, devii mai bun, mai sensibil, mai atent și mai volubil („Nu pentru tine iubesc, ca să știi … / Iubesc pentru mine atât cât ai fi” – Iubesc).
Dar există o modalitate prin care iubirea poate opri timpul din curgerea sa, și anume – scrisul („Ne-am întâlnit în pagini de carte, / tu sărutându-mi tocul, / eu netezindu-ți fila, / din mine se năștea / frumoasa Filomela” – Născuți petru a iubi).
Privitor la titlu, Hierofantul este un conducător în tarot și își exercită autoritatea în plan spiritual. În viziunea autoarei, Hierofantul nu este altceva decât Cuvântul, dotat cu o forță incredibilă, iar poezia e mijlocul cel mai potrivit de exprimare („Poezia e ritual, e chemare, / Litera ascunde, ritmul dezvăluie, / Focul cunoașterii arde-n tăcere, / Sigiliu rupt între lumi ce se năruie”; „Hierofantul zâmbește, nu dă dezlegare, / Căci versul nu spune – te lasă să crezi” – Hierofantul). Deși rima și ritmul se întâlnesc doar arareori în poeziile din acest volum, muzicalitatea nu lipsește și are darul de a transmite cu fidelitate către cititori mesajul autoarei.
Sunt convins că Aura Nicoleta Lupșescu ne va surprinde din ce în ce mai plăcut de acum înainte.
Iubirea ca o taină
Așa cum nu se poate poezie fără cuvinte, nu se poate nici poezie fără muzică, iar Ion Rășinaru (bilanț sentimental. 101 poezii, Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2025) adeverește din plin această afirmație.
Autorul pendulează cu naturalețe între versul clasic și cel liber, între poezia cu formă fixă și cea fără, încercând să dea un răspuns la întrebarea: ce este poezia?
Evident că nu există o opinie unanim acceptată în acest sens, dar definiția dată acestui gen literar de Ion Rășinaru acestui gen literar este foarte sugestivă („Poezia / este un soi de contradicție / între silaba atotputernică / și sufletul vulnerabil al poetului. // Poezia / este un fel de asemănare / între o virgulă și genele tale” – [Poezia]), reliefând legătura între sufletul bărbatului și cel al femeii, o legătură născută din iubire. O iubire care nu mai vrea să se ascundă, să fie o simplă taină, ci să iasă la suprafață.
Se întâmplă, însă, ca iubirea să nu fie exprimată în mod direct, ci doar sugerată, așa încât se adăpostește între cuvinte ori în note muzicale („Aseară, / îmbujorată, mi-ai șoptit / la ureche un vers / și cântecul de greier / a luminat poiana”; „ești vie sau taină / rătăcită printre cuvinte?” – Taina dintre cuvinte).
Cuvântul e plin de iubire, tocmai de aceea puterea sa nu poate fi nicidecum îngrădită
(„Cuvântul rostit, scris,
/ mimat, înțeles, neînțeles, / cu sau fără limite, fără litere, / văzut sau nevăzut, / cu miros sau fără, / forțat sau voluntar // învârte sufletul pe degetul
mic” – La un singur cuvânt).
Femeia este cea care stă mereu alături de poet, îl încurajează, îl susține, prin urmare nu are cum să fie absentă din versurile acestuia („Acum în anotimpul / tâmplelor albe / pot striga, Evrica: / poezia căutată ești tu” – Aproape-i clipa împrimăvărării), fie ea reală ori plăsmuită („Din adâncul imaculat / al filei apari tu, / Fată Morgana născută / din arșița inimii mele” – De dorul tău).
