Literadura nr. 36 (6)

Cristian Ovidiu DINICÃ

Luna și tata

La miezul nopții tata
pocnea carbidul în amestec cu apa se auzea în tot satul, se speriau mistreții veniți la cuiburile cu cartofi proaspeți, alerga fiarele mai ales noaptea când luna îi surâdea și îi făcea cu ochiul, pe întinsul ei era ciobanul cu oile la păscutul viselor, dobitoacele flămânde se ascundeau, el singur stăpân al locului de veghe liniștii înfrunta stihiile, de la un timp îl visez numărând oi selenare, jivinele nu-i dau pace scormonesc pământul să afle urmele tatei.

Socialism

Tata avea legată de perfuzii nacela cu vise, fără curajul de a le privi în mărime naturală, supus necesității în venele sale circulau directive pragmatice, interdicția de a ieși din etuvă ținea locul credinței, în flagrant funcționa strada flămândă în fața tejghelelor goale, sondele extrăgeau
pulbere de stele din grâul chibzuit în veacuri, exportau inclusiv speranțele, sub tibia perforată a tatei circulau dorințe, avea dreptul să le calce în picioare, acesta era singura sa opțiune. Seara pipăia auzul cu zvonul fericirilor abstracte.

Manuela Camelia SAVA

Piatra

Orbul duce o piatră în spate
Ce rost ar avea să îl întrebi dacă e albă gri sau
neagră
El trăiește
Sperând ca piatra să îl facă iasă la lumină

Drumul

Când pleci de acasă ia cu tine o pâine
Vei hrăni
În calea ta
Porumbei
Pești
Furnici
La momentul critic te vor ajuta să treci puntea
Mărturisind lui Charon
Că ai făcut bine
Pe când ceilalți te vor uita cu desăvârșire

Clepsidra

Nisipul curge
Ca un râu de sânge
Tu numeri anii
Lunile
Zilele
Și orele
Înotând spre malul pe care pescărușii ți-au scris
numele
Nu mai e nimeni să te aplaude pentru reușită

Poveste

Ceasul va arăta cât ai iubit Pe cine ai urât Cât ai alergat spre brațele mele
Alungând ceața care m-a cuprins Toate poveștile rămân în inima ta
În special aceasta de la final pe care eu o scriu
Ca să nu mă uiți vreodată

Aurelian Alin VASILIE

Telemah

E frig
Au murit florile de magnolie de cireș și de cais
Aprilie
Ninge
În plasă salam brânză jumări lapte tristețe și suspin
Vântul își suflă mucii direct în ochii mei
Când am plecat de acasă abia cădea câte un picur când și când
În magazin să fi tot stat vreo zece minute
De unde urgia asta
Până acasă mă îmbălsămează oamenii de zăpadă deja sunt ud la picioare
dar cine-i ca mine cu adidas iarna în aprilie În orice caz nu acesta a fost lucrul cel mai ciudat Ajuns acasă m-am schimbat și am intrat pe un curs online a ținut vreo două ore
Când s-a terminat m-am dus să privesc pe fereastră
Soare
Nu tu ploaie nu tu vânt nu tu ninsoare doar soare
Din Ithaca Ulise îmi zâmbește atât de blând
încât Joyce de alăturea mă strigă fiule

Un privitor al lumii trecătoare

În tren miroase ca de obicei a aer stătut dar oamenii nu se mai sinchisesc de astfel de fleacuri sunt obișnuiți
cu greul răul sărăcia și nevoile
Cel puțin putem aprecia că a venit cu jumătate de oră mai devreme și că putem aștepta privind unii la alții unii prin alții
viața desfășurându-se stând pe loc poți sporovăi în voie poți să-ți faci noi cunoștințe poate prieteni
sau poți tăcea gândindu-te la viața băută pe jumătate sau vărsată pe caldarâm pentru cei morți
Dacă e o zi cu soare aproape că poți fi fericit Cel puțin ai ocazia să privești lumea din perspectivă chiar dacă e aceea a unei sardele într-o conservă râgâitoare
Până nu te urci în tren ai ocazia să hrănești porumbeii
Când trenul pleacă înțelegi de ce doar păsările sunt libere sub soare

Cristian Petru VINTILÃ

Poezia cuvintelor

Ascultam toate lucrurile care păreau că vor să-mi spună ceva
Și cele auzite de mine erau încântător oprite în cuvinte
Depuse în șirul versurilor
Doar că lucrurile transparente erau prea subtile
Și mă emoționau nemăsurat ca niște fluturi de aer evadați
Din paradisul geamăn al pământului – atât de diferit și complet din sticlă –
În care nu puteai să le vezi conturul sentimentelor să le auzi inima
Să le percepi suflul – aici trucul cu oglinda nu funcționa –
Somnul și veghea se adăposteau unul în cealaltă Și lumina, lumina acolo începea
Ascultam toate lucrurile și mai apoi am înțeles
Că cele indicibile au fost brutalizate de mine cu semne grafice
Tot ce atingeam cu pensulate cuvinte se topea ca fulgul pe fereastră
Credeam că reușesc să le descriu să le alint să le respect
Iar eu mă credeam poet
Vai, cât de departe sunt inefabilele lucruri de poezia cuvintelor!

Odată, când a bătut vântul

Odată, când a bătut vântul, avea un timbru aparte
Aducea frisonul toamnei în pomi, în iarbă; înghețau fructele.
Seara târziu tremuram mâncând pere reci ascunși în livadă Și suflul pătrunzător ne admonesta sumbru, parcă a moarte. Ronțăiam din perele dulci și mici ca din bucăți de frig Ne crăpau dinții de durere și ne înțepau tâmplele. Eu îmi mușcasem rău buza și îmi venea să strig.

Vagabonzilor! Plecați acasă! De-ar fi părinții voștri să vă vadă! Țipau la noi trecătorii – vreo doi – de pe stradă.

Rătăceam în ploaia măruntă, cerul devenea funebru, departe.

Îmi înverzea o pădure

pleoapele îmi închideau ochii prea devreme la despărțirea de trup încă mai respiram o pădure îmi înverzea drept în suflet infinite poeme pe stern îmi erau arcuite militărește coastele lui adam un apolodor făuritor de poduri parcă eram neînsemnate în fond
pleoapele timide sunt distanța dintre mine și mine o pupilă sticloasă, opacă îmi exorciza confuze imagini cortegiul înainta reverențios pe drum se adunase mulțime câini răpciugoși lătrau dinspre margini enoriașii călcau pe vindecătoare pătlagini lumina se curba rogvaiv peste pinteni de rocă în mormânt rece ca o banchiză adăpostind o focă am fost așezat învierea să o aștept pădurea continuă să îmi înverzească în suflet în piept