Propoziții pretențioase – Ataxice
Minte și sânge rece.
O coabitare imposibilă, de judeci prin prisma ultimei. Mintea fiind de folos doar cât să creeze mașinăria perfect operațională și curajul aplicării. Nu sunt eu acela care să-l aibă. Și nu despre acel sânge rece, criminal adusesem vorba. Ci despre câtă minte mai rămâne unui tânăr, cât să nu facă scenarii ce nu se întâmplă de fapt și cât sânge cald fierbe în el la acea vârstă. Cât nu are atunci minte și cât sânge răcit începe să curgă în el la anii mei de acum.
Ne normală trecerea mea peste prima casă unde am săvârșit și stângăcii, și lucruri atribuibile unui meșter, a domnului Bădică, fiindcă bănuiesc, fără verificări, că despre lucrările de la Igo și Casa de Cultură am povestit. Un peste la propriu. Pe ulicioară, fundătura Caisului, la domnul Grebănuș. La vopsit tabla de pe acoperiș. O a doua „lucrătură”. La o altă dată încropisem la atelier câteva jgheaburi și burlane și le montasem la bucătăria de vară și magazie și reparasem burlanele casei pe care urma să o și vopsim. La o așa vecinătate, gard în gard, nu te mai ostenești să dai roată la două părți de proprietate, ci pur și simplu te cobori pe acoperișuri până găsești o cale facilă spre pământ. Deloc grele descinderile. De pe casa înaltă se putea ajunge cu grijă pe creasta bucătăriei, cu numai douăzeci de centimetri sub săgeac sau pazie, cum ne-am obișnuit să-i spune, de pe acoperișul bucătăriei ajungeam pe acoperișul magaziei și de acolo puteam sări direct pe pavajul de piatră. Ori puteam escalada gardul de la curtea găinilor. Deschideam portița și mă furișam afară. Practic cred că așa procedasem. La prânz, deși era ora unu și parcă ne mai omenea și doamna Grebănuș cu câte ceva, am preferat să merg acasă. Am parcurs aleea, am intrat întâi pe la cișmea, să-mi curăț praful de pe mâini și jegul făcut pastă pe fața asudată și m-am îndreptat spre ușă. Ușa… închisă. Apăs clanța, moment în care de pe partea cealaltă se descuie și-n loc să-mi văd soția și copilul, mi-am văzut soția și pe Mască. Semafor…. Simultan. Ce să deschizi gura, ce să zici…. Cu „Ne-ai prins!” eram gata să leșin. Eram asediat în suflet de toate scenariile și mai să mă asfixii dacă nu asezona situația Corina cu un râs. Nu pe cât l-ar fi putut susține, ca de obicei, fiindcă Miki abia adormise. Altul s-ar fi asmuțit asupra amândurora. Nu era totuși cazul. Nu că Mască ar fi fost inofensiv, la mintea lui i-ar fi trecut destule. Însă venirea lui se datora lipsei lui de tutun și de bani. Desigur, nu mi-a căzut bine și cumva mă vedeam la a nu știu câta trădare. Nu multe, așa ca-n… D’ale carnavalului. Am mâncat și am plecat. C-un mic spin în inimă și „avariat” cât să nu mai fiu atât de eficient.
Minte și sânge ca de adolescent. Căci fierbe și reacționează. Fără să poți vedea mai departe de evidență. Deși știam ce însemna să vină domnul Bădică după pâine, să bată până trebuia să iasă cineva. Când eram acasă. Când trăia și doamna, se ocupa ea de toate și era și el de ispravă. Singur…. Parcă nu mai avea rost. Nu ne-a mirat când au dorit să înlocuiască toată tabla de pe casă în primii ani după revoluție. Se înnegrise de rugină și-n unele locuri chiar ploua. Ne-am gândit însă că la vârsta lor, trecută de 87-88, mai nimeni nu mai lua viitorul ca pe o certitudine. Cred totuși că i-a mânat datoria față de locuința în care sălășluiseră mai bine de jumătate de veac și un fapt cu care se lămuriseră: fiica lor nu urma să le ia locul și nici să sfințească locul. Avea să-i astruce și să vândă. Cum s-a și întâmplat.
