Literadura nr. 36 (5)

Evenimente culturale

Adrian SIMEANU

Oaspeți de soi printre argeșeni

Florin Dochia și Stelian Tănase. Niște autori de amploare ai literaturii autohtone. Care ne-au onorat cu prezența și spusele lor culturale în două întâlniri recente, la Centrul Cultural Pitești. Amfitrioni, doi redactori-șefi: Virgil Diaconu și Leonid Dragomir…
Diaconu a adus aceeași temă-n dezbatere: „Poezia postmodernă și revistele literare”. A optat pentru ea precum a făcut-o și-n discuția cu Ana Dobre, de la Alexandria. Profesoară și critic, istoric literar, bine documentată-n domeniu. Florin, literat și tot șef de publicații, câmpinean însă, a povestit avizat despre atâtea: canon, postmodernismul american, reviste autohtone actuale, mișcarea beat. Vivaldi. Biblia. Vibrația operelor de artă oricare-ar fi ele. Chiar și despre Mircea Cărtărescu. Respins nu de mult de la primirea lui în Academie, nevotat (de ce oare?) de Breban și Valeriu Matei…
Florin îl socotește pe Mircea, îndreptățit, un romancier demn de atenție și de interesul internațional ce plutește tot mai apăsat în juru-i. Așa că nouă ne-a făcut mare plăcere să urmărim modu` lejer în care Dochia se mișcă prin poezie (în special cea de dragoste) sau istoria literaturii universale. E un tip doct, cu strașnice acumulări în materie, de la care ai de-nvățat despre versuri, metaforă și alte subtilități în domeniu. Și nu numai. Pe bună dreptate eu simțindu-mă onorat că de-atâta vreme îi sunt colaborator asiduu la „Revista Nouă” (ce, din păcate, s-ar putea să nu mai apară). Bine c-ai venit, Florine, să ne lămurești, să ne instruiești…
Că veni vorba de instruire, „Viața lui Panait Istrati”, noua carte semnată de Tănase, ne-a captat atenția din plin. Acesta grăind pe larg despre ea. Stârnit de Leonid Dragomir, șef la revista „ARGEȘ”. Care se manifestă în continuare ca un prezentator inatractiv, având probleme de dicție. De altfel, nu el a contat, ci Stelian. Om priceput și-n analiza politică și-un condei consolidat în zone diverse. Așa că s-a ocupat binevenit de Istrati și ne fuse de folos întru consolidarea culturii noastre cărturărești. Astfel că orice revedere cu oamenii aceștia fi-va un câștig intelectual de necontestat. O auzi cineva de bună credință-n chestiune?

Mihaela Roxana BOBOC

Pastila de timp

Hristos a înviat, îmi strigă dimineața! Adevărat a înviat, îi răspund pentru ultima oară, înainte să-mi mut lumina pe marginea altui râu. Nicio poezie nu s-a scris aici, niciun vers nu a străbătut zarea. Nu știu dacă va curge dor în acest exil auto-impus. Până la urmă, totul a rămas o constantă, o rană care nu se închide dar nici nu putrezește. * Privesc căușul palmelor tale, cum cerul și-alintă vrăbiile în nisip. Nu te rătăci, presar cuvintele acestea sărace, poate într-o zi vei aprinde cu ele vreascuri în mijlocul furtunii. În jurul focului stând, să crezi că iubirea se aprinde pentru a se stinge, apoi se reaprinde indiferent de locul în care stai. Lumină din lumină!
*
Trei ceasuri în care tu priveghezi iar eu dorm, în care eu dorm și tu curgi din pleoapele mele. Între noi, minutele se ascund și umblă șchioape de sens.
Între noi, respirațiile domoale se alungesc după pătura dimineții. E încă noapte, și tu dormi. Tu dormi când eu respir prin pielea arămie a singurătății. *
Timpul, o mănușă ale cărei degete lungi mă ating. Timpul, îngerul surd la orice dorință de a te opri. Poezia mea va trăi mai mult decât mine. Va trăi din noi. * Tu mă ridici dintr-o moarte care nu înseamnă nimic. Tu mă ridici dintr-o viață pe care nu scrie nimic. Și prinsă între cer și pământ, ca toți asemenea mie, respirăm anaerob. Respirăm în salturi de lumină. * Și inima mea crede iar în iubire, ca-ntr-o molimă fără leac. Crede în copilul fără copilărie și din om în om, acuarelele se împrăștie pe câmpia ca o părere. Ca o fugă de înger, un roi neîntrerupt de gând
– sufletul, tace a veșnicie.
* Nu m-am gândit niciodată la mine ca la o colecționară de povești. Poate sunt. Sau poate între atâtea femei, povestea uneia devine prelungirea alteia și din vis în vis, din pierdere în pierdere, lumea lor devine lumea mea și ceva din lumea mea migrează în cuvinte, spre voi.
*
Pun o virgulă în care să încapă tot. Așteptarea este o păpușă stricată, doar ochii rămân deschiși spre cer. Trupul devine o corabie fără vâsle. Busola luminează din piept, acolo unde câteva grame cântăresc tot mai mult.

Cătălin Marius NEGOIȚĂ

Vrăjit

Sleit sunt de puteri
Și de deochi,
Și de deschisele zăvoare
Pe unde-am vrut să trec
Cu un pulover desfăcut la gât,
Tocmai atunci când frontul inamic
Mă-ademenea cu lapte din ibric,
Mă răstignea pe șuierat de glonț
Mărunt din buze dând, pe unde-am fost
Cu un năuc
Ce m-a vândut țigăncii pe-un tango.
Și apoi, pierdut în subteranul din metrou,
Am alergat deruta ca-ntr-un leș.
În incantații spuse de pe preș,
Al roților de fiare de călcat,
Ce fiare-n șină calcă apăsat,
În nemilosul tren venind cu capu-n jos
Să-mi ia întreaga mare în picioare
Ca mai apoi să-mi taie calea pân’ la os.

De vine vorba de el

Vinul meu mă strigă-n coloane
Colțurile lui se-nfig încet,
Mă răsfață chinul,
Mă-nfioară valul
Mă-nconvoaie râvna desuet.

Tu, reminiscență a culorii lună,
Eu descoperire de anatomie
Lupilor dai dezlegări la stână
Limbile iau zece la chimie.

Vinul urlă să trimit sifoane
Sferele din apă mă cuprind încet
Balansează valul
Inventează chinul
Mă întind ca nucul în parchet.

Via satelit

Atât! Un glas vrăjit, un telefon, umbra mea rarefiată, umblă
La braț cu-n ranchiunos de cupidon
Ce trage gloanțe pe la fiecare-n tâmplă.

Fumul de chibrit îmi invadează ochii
Iau lacrima și-o vărs spre interior
Să-ți văd prin ceața transparentă a rochiei
Cum inocența-ți cade verde și-nspre măr.

Eu, da eu, zborul l-am răpit!
Tocindu-mi aripi în arcadele de beci
Să pot să umblu, să te privesc de peste zid
Pe bulevardul minții când îmi treci.

Copil obraznic, închis în satelit
Dau rotocol vânatului ispită,
Pe tine, vultureasă, ce-n colb m-ai tăvălit
Ca să dezlegi planeta de orbită.

Vină de buzunărit

Cotrobăind prin geaca lui de fâș,
Dai de-o colivie c-un canar;
În colivie stă aprins un far,
Și-n raza lui doi amorezi fac duș.

Hopa, uite în cot, o pată de durere,
Cred c-a făcută când i-ai spus:
– Să pleci… în buzunar ai o adresă, dacă-ai să poți să treci,
E-o curățătorie în Belvedere.

El a plecat să poată s-o ascundă,
La un balcon cu lumea împrejur,
Unde se poate să iasă din contur
Sau să aștepte-un anotimp sau secundă!!!

Geaca e-a lui, dar nu suficient,
Farul s-a stins, dușu’ a fost etrusc,
Sensul în care l-ai putea întoarce brusc
n amintirea ta, e un elev absent.

Nu căutăm nimic și nu găsim nimic,
Simțim mirosul tigrului în trup
Redesenăm o stare de colivie-stup,

Cu rangul de buzunărit mutat în plic.