Literadura nr. 36 (1)
Editorial
Teo Cabel
Conștienți sau nu, viața noastră este cuvânt, culoare, sunet! Cuvântul are substanță, este ziditor, culoarea nuanțează, conturează, umple de vitalitate sau golește în parteneriat literal/ literar, când avem doar alb și negru din nepăsare sau egoism.
Vara ajunge la apogeu extazul naturii. Parfum și culoare încântă simțurile, privirea, mirosul, bulevardele, parcurile, curțile debordează de miros de tei, de trandafiri, de caprifoi. Oriunde. De la ore foarte matinale ciripitul face concurență cu emisiunile de la radio, vrăbii, mierloi, caragațe, guguștiuci.
La televizor o atmosferă de politichie cu iz de toate vechi și nouă toate. Din această ecuație a vieții pe pământ cea mai mare necunoscută rămâne omul. Deși tot el rezolvă ecuația.
Alegerile s-au terminat. Învingătorul trebuie să ofere României stabilitatea de care are nevoie prin politica sa. Învinsul este departe de ideea de gentleman, mai bine i se potrivește cea de parabolan. Recent a fost 1 iunie. Copiii trebuie să fie pe primul loc. Ei sunt cei care ne vor înlocui. Politica bună va influența direct sau indirect dezvoltarea, educația și viitorul lor.
La Buzău a început Târgul Drăgaica, cel mai vechi târg din țară. Atracția principală este pentru cei mici. Dacă le vezi reacția la intrare în „bâlci”, uiți de toate necazurile și datoriile și te bucuri alături de ei.
Și după o gură de cafea amară opresc televizorul și mă apuc să pregătesc numărul 36 al revistei Literadura. Citind editorialul de atunci și trăgând linie s-au adunat nouă ani de când apare revista. Litera se dă de-a dura încă din primele clipe ale vieții. O auzi cum pulsează în urechi semnificant fără semnificat. Evoluția este apoi uluitoare, cuvântul își găsește rădăcini în ființa micului om. Literele, aceste rotițe, transportă sensuri de la un suflet la altul, de la o entitate la alta. Cuvântul, un pas care se adaugă mereu altuia. Scriitorul este unic, nu pentru că se crede unic, ci pentru că a rostogolit literele, a rostogolit pagini, sute, mii, zeci de mii. Această rostogolire i-a dat conștiința curgerii constante, năvălitoare, dar relative, a textului; i-au imprimat o amprentă, care a determinat elaborarea propriei amprente. Revista caută sămânța, o plantează, o crește. Poetul traduce din neliniștea ființială, din nerostire, din galaxiile de sentimente, rostogolind literele în cuvinte, cuvintele în text, textul în literaturitate.
Când pleci la drum trebuie să fii hotărât să continui să mergi. Scopul nu este unul personal. Scopul este literar. Mulțumim celor care au fost și sunt alături de noi! Prezența domniilor lor, scriitori/ scriitoare în paginile revistei, confirmă scopul de care spuneam.
Literadura este rostogolirea concomitentă a literelor cu secundele. Tragem speranță că literele vor fi consemnate în istoria secundelor și numele celor care au înțeles demersul nostru nu se va evapora în uitare.
Echipa de redacție vă urează lecturi plăcute în continuare!
Florentin POPESCU
Oameni şi locuri din Buzăul de altădată (XXXII)
Cu V. Voiculescu la Pârscov și mai departe (II)
Referindu-ne la prezența copilului V. Voiculescu – viitor creator de literatură – în spațiul satului său natal nu putem să nu amintim o anume precocitate a lui, sesizată ca atare, mai întâi, cum era și firesc, de familie: „Mi se spunea că m-am născut cu căiță pe cap, că voi avea noroc… Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toți eram o minune“, mărturisea V. Voiculescu cu prilejul amintit mai înainte. De timpuriu el se arată a fi un copil dotat cu o memorie rară, cu o vioiciune intelectuală aparte, cu mult spirit de observație. Uneori Dile, cum îi spuneau ai casei, îi face să râdă în hohote pe toți din familie, cum s-a întâmplat într-o zi când una dintre surori citea dintr-o carte de vise. Ea rostise:
„Turci visând – mare bucurie!“, iar copilul adăugase de la el, ca să-l audă cei de față: „Că te taie – mare veselie!“
Unii oameni din sat se mirau de istețimea feciorului, deși, dacă am sta să judecăm cu dreptate nu prea aveau de ce. Nu prea aveau fiindcă puștiul nu se trăgea din fitecine. Tatăl, Costache Voicu nu era un sărăntoc și nici veste de leneș ori risipitor nu i se dusese. Se putea spune că se numără printre gospodarii avuți ai Pârscovului: deținea aproape o sută de hectare de pământ, avea multe vite, stână de oi și porci și câteva cazane de făcut țuică. Pe de altă parte acumulase și o bogată experiență de viață. Până la 47 de ani, când se însurase cu Sultana Ioan, fata lui Ioan Hagiul (la rândul lui un negustor care ajunsese până în Orient) cutreierase fel de fel de locuri. Apoi, când s-a hotărât să se așeze la casa lui s-a dovedit a fi un bun și harnic gospodar. Dovadă? Situația materială a familiei, care-și permitea să aibă care și trăsuri proprii, să se deplaseze când și unde voia, iar mai apoi, când și-a dat seama de vocația pe care micul Dile o are pentru studii, să-l trimită pe acesta la școlile din oraș, mai întâi la Buzău și mai târziu la București.
„Te-ntâmpina cu cinste bătrâna noastră casă…“
Pentru perioada pârscoveană a copilăriei lui V. Voiculescu există un poem, din care am citat deja, Casa noastră, în care scriitorul descrie micul univers în care a venit pe lume și care se înfățișa aidoma unui paradis bucolic, dominat de vegetație, de liniște și locuit de oameni cu rosturi precise. Pana poetului întocmai penelului unui pictor știe să amestece deopotrivă culorile și tonurile, dar să le și dea o anume notă de nostalgie:
De cum intrai pe poarta ce-ți deschidea jitarul,
Te-ntâmpina cu cinste bătrâna noastră casă,
Părând, din lungul curții ce prejmuia hotarul, Că-ți zice bună vreme, poftindu-te voioasă.
Tihnită-n rost și-n robot, ca un altar de sfântă,
Curată, -ncăpătoare, primind cum se cuvine,
La spate cu fântâna și-un tei cu coama frântă
Și-alături cu prisaca chiaburilor albine,
Așa am pomenit-o pe când trăiau bunicii,
Zâmbind, ocrotitoare, la marginea pădurii… Pelinul, izma, cimbrul, rochița-rândunicii Umpleau nesupărate tot golul bătăturii.
[…] Mai sus, spre miazănoapte, ne stăvilea priporul… Urcau apoi largi plaiuri, se netezeau poiene, Și-n fund, ocol dând țării, munți suri țineau soborul Și-și negurau adesea albitele sprâncene.
Plutea pe noi o pace adâncă, robitoare,
Ca peste-un schit ce pururi ar sta la rugăciune,
Și-și revărsa seninul întreaga-i sărbătoare Pe inimile noastre, în vremi nespus de bune!
Așadar, prima descoperire a lumii de către copil se petrece în ograda casei părintești, împiedicânduse printre ierburile înalte, alergând fluturii și tulburând laborioasa muncă a vreunei albine, poposită pe corola unei flori. Acum și aci simțurile copilului sunt ascuțite la maximum, ochii lui urmăresc, ca pe o mare taină, mișcările plantelor și ale gâzelor, zborul păsărilor, iar urechile-i cată să deslușească misterul ce se strecoară în susurul Sărățelului din apropiere, în foșnetul frunzelor din coroana, misterioasă și ea, a celor doi nuci mari, ori a celorlalți pomi din grădină.
Până în urmă cu câteva decenii, pe undeva prin preajma vechii case se mai păstra încă unul din acei nuci falnici de odinioară. Între crengile lui, ne spunea unul din foștii colegi de școală primară ai viitorului scriitor, Dile (cum am văzut că îl alintau părinții) își făcuse un pat de scânduri în care se urca adesea pentru a putea vedea o bună parte din lunca Sărățelului și din aceea a râului Buzău. Ce va fi simțit, ce sentimente va fi încercat el în acele momente e greu de spus. Cert este că împătimitul îndrăgostit de natură, marcat de momentele cu pricina, acumulează, depozitează în camerele niciodată pline ale sufletului trăiri, impresii, scene, clipe ce nu se repetă. Peste ani însuși nucul purtător al patului de odinioară devine „personaj“ într-o poezie:
Cireșii nici nu suflă cuprinși de picoteală,
Iar merii, de pe lături țin crengile pleoștite,
Pe când caișii gingași cu foile pălite
Se sprijină-n zăplazuri, sfârșiți de zăpușeală. Doar nucul plin de umbră rămâne drept într-una, Cupola-i grea de frunză punând-o scut luminii,
Ca un monarh ce, falnic, în mijlocul grădinii Cu brațele-nălțate își ține sus cununa.
(„Nucul“)
În adevăr, are ce și de ce să-l impresioneze, îndeosebi primăvara și vara pe copilul sensibil la mișcările cele mai mici ale naturii. Căci vegetația, atât de variată și de bogată în zonă, irumpe în miriade de forme în mai toate anotimpurile. O explicație a prezenței naturii premontane și de deal în primele volume voiculesciene de poezie aici se află. Toponimele menționate în chiar cuprinsul unor asemenea poeme (Gorganele, Muchea ș.a.) înlătură orice umbră de îndoială care ar mai putea pluti în aer în legătură cu afirmația noastră.
