Propoziții pretențioase – Azaleei
De-am fi știut noi cum e cu politica….
Noi, proștii, crezusem că sunt ai Vrâncioaiei feciori destoinici, vânjoși, determinați. Nu pusesem la socoteală că domnul primar, alb la păr, bronzat la ten, putea comanda gredere la discreție ca să-l scoată repede în capitala celui mai sudic județ moldav. Deși se înturnase la ale sale mai devreme decât am împachetat noi, mașinile cu lamă circulau încă, în virtutea inerției, ori poate de mai departe urma să se mai întoarne vreun șef, lăsându-ne și nouă o cale circulabilă la viteză de la decent puțin în jos. De fapt, mult mai decent decât își poate dori oricine pe vremea cea mai rea posibilă. Parcă-l apucasem pe Dumnezeu de picioare. În ritmul a 50 de kilometri pe oră, am fi ajuns pe la opt acasă. Numai că…. Una-i Moldova și alta Țara Românească. Regățenii sunt mai fuduli, mai puturoși. Grederele dispăruseră undeva înainte de graniță. Locul acela din cea mai joasă parte a șoselei, dintre Slobozia Bradului și Râmnic, un fel de groapă din care ori ieși la lumină – și nu ieși când te îndrepți spre Focșani, e cu totul neagră din pricina bulucirii demografice a țiganilor -, ori te ia groaza de nepăsare, unde grănițuirea a rămas la același nivel estetic ca-n vremea comunismului, ce-mi amintește mereu de o bărcuță stingheră pe valuri mult prea mari decât putința ei de a le străbate (o fi de vină și termometrul albastru marin din peretele coanei Nela, bunica). Zăpada stătea încremenită peste tot, înfrățise câmpul și șoseaua și viscolea de…. Nu mai simțeam mâini, picioare, corp. Dacia nu a avut niciodată vreun sistem de încălzire eficient, mai ales a lui Mișov. Am oprit. Fiindcă nu înțelegeam pe unde ar putea fi asfaltul, după marea defrișare a cireșilor de altădată. Și pentru că Mască, umplut din belșug cu lichide, nu se mai putea ține. Frumusețea n-a fost deloc printre atuurile lui. Însă în acea dimineață criminală – asasină de-a dreptul – arăta cu totul altfel. Ascetic, pe locul din spate, îngrămădit între ce nu încăpuse în portbagaj și pe portbagaj, ieșit de forță majoră în vifor, eu și Mișov n-am avut cum să-l asemuim, să-l asociem, decât cu Baba Cloanța. Am râs până la asfixie. Ne-a fost dat să asistăm la cea mai bună mască fără niciun retuș și cu un minim de recuzită: paltonul parpalac, asortat cu pantalonii negru murdar, și un fular înfășurat din jurul creștetului până sub bărbie. Și nasul mare din dotare. A ieșit. De intrat…. I-au trebuit vreo trei minute să urineze. Mai să înghețe jetul între… și zăpadă. Câte un rând de cruci am executat, cei rămași în autoturism de așa minune. N-a scăpat de „prieteneștile” apostrofări. „Măi animalule, cât ai băgat în tine? În loc să te înfigi în aspicul din meniu, de șorici și babic, ai turnat coniac și vin ca un porc!” Desigur, alcoolul cu sau fără apă, mai mult fără, îngurgitat între programe. Și-am purces la…. Care drum? Noțiunea pierise odată cu marea albă așternută din toate punctele orizontului până la noi, deodată cu somnul adânc în care se complăceau administrațiile statului toate. Cam 10 kilometri străbătuți în o oră. În oraș…. Dormea omătul nestingherit. La Casa de Cultură ne-am blocat. Un metru de zăpadă stătea între noi și domnul Bădică. Casa lui. Din părculeț și Igo până în Casa…, din… – iar mă fură uitarea și mă face să uit numele vecinului mare fiu de vechi comerciant (Sorin…) – până în gazda mea, din garaje și casa – încă naționalizată – mamei, tatălui, fraților până în ulicioară și domnul Arghir, și tot așa până la Școala 1 și hăt, mai departe, apocaliptica primă zi a anului 2000 ne zădărâse accesul spre staționare și meritatul somn. Ce facem? Cum ajungem să descărcăm mașina de toate cele? Simplu! Dăm la lopată. De la colț – c-așa i-am zis noi mereu colțului clădirii Casei de Cultură, cel din dreapta, bineînțeles și celui din stânga – până la porți și de la porți cât să intre Dacia în curte, cu ele deschise, și eu în casă.
