Propoziții pretențioase – Avanbec
Obosit, dar împlinind voia personală.
Am renunțat…. De fapt…. Când să mai și scriu? Trei zile, de vreo trei săptămâni încoace, concediu, patru, rămase, din care două chinuindu-mi glasul să emită frecvențele potrivite portativelor, cu dispensă de octavă dincolo de linia mijlocie, una în care doar se ascultă, sunetist pur, și ultima tot în gama notelor emise de alții, copilăret scăpat pe scenă de plăcerea sadicilor părinți și după nici jumătate de an de așa-zisă școlarizare și a lor, ajunsă la paroxismul vedetismului infantil.
O pauză forțată în care am gustat toată amărăciunea pricinuită de majoritatea concetățenilor. Nu gândiți la alegeri. N-au a face. Doar comportamentul lor zilnic, nestingherit, feroce, fără interes – deși ați crede invers; deloc; nu banii, nu profitul pot trece drept scop, ambele sunt numai o consecință a mersului societății contemporane, bezmetică, haotică, dezmățată, îmbătată de tipi și tipe tembele (adineauri văzui o „temă” de dezbatere, chipurile națională: „cum să avem tenul frumos și luminos”; am râs în sine de idioțenie; te pui, cucoană, și te speli pe față zdravăn, dai jos buielile, iar după te scoți la soare cum te-a lăsat mama natură, să te mai rumenești nițel) -, batjocoritor, nepăsător…. Nu mai înșir…. E suficient să trec zilnic prin jungla asta, cu greutatea deja postulată a insuportabilității.
Mă mai consolează cele câteva ore pe care le petrec acasă.
1998. O oază de speranță s-a înfiripat pentru vreo lună. Se întorsese Mască, trecusem prin teama rateului vocii lui, la miezul nopții dintre ani, a doua zi la „ciorba de potroace”, cu toate „vedetele” orașului pe capul nostru – nu fusese de ajuns Revelionul, știința și pregătirea precare ori nu la nivelul salvării cu brio; ne-am pricopsit și c-un șef de local, Huru, făcând pe apărătorul madamei Radu, asmuțit din proprie inițiativă asupra noastră cu o agresivitate de speriat -, procurorași, avocăței, directorași… (la Râmnic, toate „demnitățile” sunt diminutivabile, din pricini evidente; pe cât de slabi pregătiți sunt, afișarea rangului și pretențiile de recunoaștere sunt duble), petrecusem câteva luni în prepeleacul lui Matei de la fostul complex meșteșugăresc și, de campionatul de fotbal, ne întorsesem la Tess. Venise chiar și Bebi acasă. O bucurie, așa, de dragul unor ani din urmă, spulberată repede. Bebi și-a făcut bagajele și s-a returnat în cizma mediteraneeană, Mască a făcut cale întoarsă la Dorohoi, imediat după ce Matei deschisese Onix-ul.
Până să-l inaugureze…. Devenisem „acționar” la lucrările lui. Două mari și late. Precum datoriile mele antamate pentru ceea ce urma să se întâmple din acel an înainte. În baza relației muzicale, rămasă încă în vigoare – dar nu pentru mult timp; Solaris avea să se dizolve după nici trei luni -, m-a angajat să-i construiesc un chioșc, în care să-și înceapă afacerea de comerț. O chestie pătrată la bază, înaltă cât puteam întinde mâinile și încă vreo douăzeci de centimetri mai sus, asumată de unul singur. Da. Pe un vânt nebun, la șosea, unde își dă aere și mai și, eu ticluiam scheletul solo. Eu tăiam. Nici nu mai știu cu ce. Bineînțeles, n-aveam flex, nu se inventase încă pentru noi. Nu în anul ce-a urmat destructurării definitive a economiei românești. Când muncitorii erau dați afară…. Aproape toți. Așa că toate debitările s-au produs cu… arc electric. Ca-n armată. La Independența. După, fără patru luni, zece ani. La fel ca-n prima zi ca sudor, m-a prins flama. Și-am tras noaptea în noaptea ce-a urmat un plâns….
