Propoziții pretențioase – Ascitei
900.
De numărat după voie. Pot să însemne multe. Par example numărul paginilor depășite cu foarte puțin în această aventură printre amintiri cu vorbe la ordinul de strigare la dicționar.
Cum foarte bine – rău și puțin – ar fi reprezentat suma cu care erai luat la nuntă în 1990, dacă aveai măcar o stație, de instrument și una pe care guristul să-i umfle goarna. În minus, însemna tot un multiplu de trei, dar nu mai mult de 600. Rupeai pentru sutele astea degete pe instrument, plămân de atâta tutun, gât de mult prea mult alcool prost. Niște asasini ăștia de la țară, gazdele, cu poșircile lor, cu vinurile și țuicile fabricate din toate soiurile și resturile de fructe, cu mâncarea lor și puțină, și de calitate slabă. Toate jughiniturile de orătănii, jumulite de babe chioare, de fete lenevite, de te trezeai în friptură cu pene, bătrâne ca ele de-ți rupeai dinții în așa-zisa carne. Toată șunca rămasă de la porcul tăiat la crăciun, mai slinoasă decât era în sine. Măsline. Câteva. De unde naiba un așa obicei la așa nație austeră, de când lumea, greu de priceput, doar nu cresc ca la greci cum la noi prunele, pe șanț. Brânza…. Vai de mama ei de oaie. Un caș potroacă, la fel de tare ca dinții găinilor de mai sus. Salamul. Străveziu. Două felii. Un singur fel de mâncare, dacă aceleași babe bosoliseră la ele o zi și-o noapte, era la discreție. Dar numai pe bătătură. La cămin sau la cort i se punea restricție: sarmale. Cozonac nu mai apucai că se băteau dimineață cu el mesenii. Criminali și orășenii. Restaurantiștii. Mai rafinați, mai stilați, aparent mai darnici cu cantitatea. Aveau și de unde. Resturile de cu o săptămână în urmă se resuscitau, se reîmprospătau și reînfrumusețau și recompuneau noul meniu. Sâmbătă, de era petrecerea cu dar, mai aveai șanse să mănânci ceva „proaspăt”, la limita termenului de expirare. Duminica însă, râncezeala se strecura printre măsele și-ți încrețea toată gura. Cum nu era timp să cânți mai mult de trei zdrențe de hore între felurile de mâncare, de rapizi ce erau ospătarii – și-ai fi dat cu tunul ca să-i chemi și n-ar fi venit deloc în alte zile și alte situații; ridicai mâna școlărește, strigai zadarnic -, nu mai atârnau ca de obicei, n-apucai să gați nici jumătate că-ți și vedeai farfuria smulsă de sub nas înainte să apuci să spui că mai ai. Că omul de foame mănâncă și rahat. Mai ales unul încins de atâta dans. Majoritatea bărbaților, atinși de înflăcărare, îmbujorați de țuică și vin – șampania, coniacul ăla, Triumf, vârât cu măsură de ospătarul încă afabil, la început, zahăr, nu alta! -, mai bărbați ca acasă, privind și atingând părți ale altor femei, uitau că peste nici 6-8-10 ceasuri intrau în pâine la serviciu. Să mai vrei în plus? Atât e meniul.
Plecasem din curtea spoitorilor, singura în care m-am încumetat vreodată, „memorabilă”, cu scârba de mâncare, de mâinile care-o tăiaseră și-o gătiseră, deși nu mâncasem nimic, cu scârba de scârna ce înconjura curtea pe lângă card și-și ițea moațele moț, cu frică și semi resemnare pentru viitorul boxelor, mixerului și accesoriilor. Le vedeam neputincioase în calea furiei, topoarelor și cuțitelor. După asediul închipuit, pe retină rămânea doar o grămăjoară de lemne amestecate cu fier și carton. Bombăneam totuși neîmpăcat cu gândul apocaliptic. „Mama lui de neam asiatic! Asocial și primitiv! Mama lor de sălbatici! Că nu mai e nimeni să le mai asaneze definitiv stirpea. Ăștia o să ne sufoce definitiv.”
