Propoziții pretențioase – Arimați
Timpul îndelungat uitare produce.
Sper că nu am „sustras” din lista ce mă ține la cald de mai bine de jumătate de an vreun cuvânt. Mă surprinde că au rămas numai patru, încercând totodată ușurare și regret. Așa am regretat și atunci, în 1997, că acceptasem să fiu sunetistul țiganilor la două botezuri. Și nu de gras. Stătea acasă nefolosită, deși în custodie, stația lui Bebi, „febeteul” – amplificatorul combo de bas, aidoma cu al nașului Florică -, poreclită de muzicanții colegi, și sculele mele: mixerul Sonor, boxișoarele mele cu difuzoare de 75 de watti, rusești, din boxe Arta, cumpărate de la unul de prin Sihlea, însoțit de Elvis – toboșarul -, hăt, prin 1994, cabluri, orgile, microfoanele, stativele și alte accesorii. Stăteam și eu, fără preocupare, fără căutare și fără să dau buzna peste vreun grup de cântăreți ca să am activitate. Parale. Ele m-au smuls principiilor mele și m-au făcut părtaș la ce a urmat. La Livada. Nu mă întrebați care. Sigur prima, după ce ieși din sectorul cu cei mai mulți acordeoniști, din Grebănu. Trei dintre ei vi-i voi spune cu certitudine: George Grasu cu foiul, fratele mijlociu – îl întinerisem în prima fază, spusesem că-i mai mic, uitasem că ăl mai nemuzicant din familie e Brian (citiți cum este scris în româna) – al lui Marian Dănescu cu țambalul și Gioni cu contrabasul. Amintisem locația, un băruleț pe stânga, la prima troiță, la intersecția cu o uliță care iese mai la deal tot la o troiță, tot pe drumul județean ce duce la Murgești. La cum suna, la cât de sedat cu alcool era George, mai c-aș fi urlat în stradă, mai c-aș fi scrijelit cu unghiile, de nervi și de neputință, „arțarii” ce flancau șoseaua în cele câteva momente de răgaz, când, nu pentru mai mult de zece minute, se repauzau muzicanții. Turbasem de atâtea hore de joc și de ascultare, doar de sorginte brunetă, rar câte-o țărănească neaoșă ieșită pe pliscul și din claviatura acordeonului. De-mi venea să dau de pământ cu faurii nației lor, arămari – ce, credeați că Dumnezeul lor e același cu al nostru?; defel, e țigan! -, desigur. Și mă luase – când mi se propusese „colaborarea” – ăsta cu multe coarde și ciocănele cu șușe, apelase la memoria afectivă și la gâdilarea orgoliului: „Nu-mi arătași tu la țambal, nu de la tine am învățat prima dată cum se ține acompaniamentul la horă și la sârbă, la Casa Armatei?”. Ba da! Eu. Văzusem la Marin, țambalistul nostru de la liceu, din taraf, cum manipulează ciocănelele și ce note atacă. Le auzeam. Mai rămânea numai să mă prind cum sare de pe o coardă pe alta cu un ciocănel pe cele de bas și cum ține de-a surda, întruna, nota de sus, pe ce valori cu altul. Și-ncercasem și puteam să țin chiar eu isonul celorlalte instrumente. Mai rar, mai fără dexteritate, mai fără nuanțe, dar se numea cântat. Bea cu nemiluita George. Avea și unde să toarne. Că de-aia avea și porecla pe care o avea. Era însă și solid. Avea peste un metru șaptezeci și șase și o osatură sănătoasă, nu ca a mea, două sfrijituri de crăcuțe pe mâini, două bețe picioarele, deși eram deja în proces de îngrășare, declanșat în 1995, și nu mai păream chiar un schilod. Față de el însă…. La botez se întrecuse pe sine. Așteptam din moment în moment să-i sară ochii din orbite și burdihanul să-i explodeze. Mai și cânta cu vocea, ceea ce amplifica senzația și grăbea la fracțiune timpul inerentei autodetonări. Numai că n-a fost să fie. A rezistat până la final, previzibil că se va muta cu cel puțin o oră după scripta verbală, înțelegerea de bani, în fapt, și nu de vreun orar fix. La celălalt botez…. Mi-e că am făcut imprudența să merg și cu clapele….
