Fărădelegea lui Călin – This is the end?
Câte cereri, atâtea….
Hotărâri. Strânse laolaltă, nu altfel. Cu obligație a nu se omite niciuna. Dar, atât cât se cuvine: cât permite legea, cât s-a cerut. Multe hotărâri sunt de genul celor de la Al. 2. În care se cer: întrețineri, alocații, chirii, arende, plăți de salariu, rate, alte sume datorate cu periodicitate. Instanța va găsi astfel de cuviință să oblige pârâtul la îndeplinirea obligațiilor – cu achitarea mai întâi a taxei de timbru – de până la depunerea cererii, însă și cele ce s-au împlinit deja până la pronunțarea instanței și evident și după. Se poate totuși stabili și un termen pentru achitarea de obligații, motivat de instanță ca atare. Altul nu. Termenul este deja catalogat ca rezonabil și este oferit de însuși creditorul său. Art. 397.
De aici, de la Art. 398, trebuie să vină expresia „… în numele legii.”. Hotărâre judecătorească în acord al membrilor completului. Nu toți sunt de acord, „marginalul” se mulțumește să ia de bună hotărârea majorității. Opinii pot fi câți membri sunt și, dacă rememorez corect, de la trei la cinci. Depășirea numărului 2 creează situația rezolvabilă doar prin reuniunea părerilor apropiate cu partea de alineat în care emitenții lor „… sunt datori să se unească într-o singură opinie.”. Mă frământă o dilemă: care dintre cele opinii va prima sau cum se vor contopi într-o singură exprimare? Al. 3 aduce, după ceva vreme, o nouă funcție din justiție, de sorginte internă: „…. judecător din planificarea de permanență.”. Mă pregăteam să devin iar interogativ, însă la următorul articol măcar se discută ce va să fie judecarea în complet de divergență. Aceasta fiind constituită când din cei cinci juzi, maxim, nu ajung la o majoritate și deci și la o hotărâre privind cauza. Atunci se introduce acel judecător…. Nu renunț însă la chestiunea de față: știam că orice judecător introdus practic reia fondul etc. Deci?
Mie-mi place celeritatea. Și lor, redactorilor Codului de Procedură Penală. Doar că din divergența urgentată ca rezolvare „… în aceeași zi…” s-au grăbit s-o transfere în nicio grabă pentru maxim 20 de zile și cu citare de părți. Dar urgent poate fi și undeva, inexplicabil, în maxim șapte zile. Și m-am și „celeritizat”, și înșelat. Se face dezbatere pe chestiunile rămase echivoce și de nerezolvat. Ba chiar se pot introduce noi dovezi și „… să se ordone orice alte măsuri îngăduite de lege.”. Așa se ajunge la se ajunge iar la concluzii. Ba chiar se pot răzgândi judecătorii „divergenți”. Al. 5 descumpănește. Eram la hotărârea cauzei. Dintr-o dată, după judecarea divergențelor, „… completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua judecarea cauzei.” – bineînțeles, cu condiția ca divergența să nu privească soluția întregii cauze (mai ales așa: ce rost avea divergența?). Poate doar să termine de conceput hotărârea, nu? Art. 399.
Art. 400. Asta este, în viziune populară cotidiană, bășcălie. Doar cine nu-și face treaba cum trebuie, la final, când putea să prevadă – deh, oameni deștepți, oameni înțelepți, oameni școliți, oameni experimentați judecătorii – un asemenea impas, decide că mai trebuiau probe, că se repune pe rol cauza, că se citează iar părțile.
Așa „redactase” colegul mai vârstnic Manoliu contractul de cântat la nuntă, cu antetul „Minută”, sub care înșira ceea ce urma să se angajeze față de client. Se prea poate să-mi fi rămas un exemplar. Așa se numește și încheierea completului de judecată, unde se depune soluția majorității și chiar și „… opinia separată a judecătorilor aflați în minoritate.”. Procedura de a o valida legal este aceeași ca și la martori. Fiecare pagină este semnată de judecători, de magistratul-asistent (nou și dânsul). Se va trece în registrul special al grefierului. Ce poate fi – ce ușurare! – și în format electronic. Art. 401.
