Propoziții pretențioase – Arhaiză
În timpuri grele, potrivnice, bube-n cap iar.
La propriu. Începută boala, cum este oricare, a cărei vindecare, chiar și cu un corp muncitor, muncit cât să lucreze și singur, să găsească resursele necesare luptei cu disfuncția, durează mai mult de câteva luni, greu se dă dusă. Cum pelada la mine. Pusesem declanșarea ei pe fundamentul „Din dragoste, bre!”, surescitat de încheierea ca la carte a relației interminabile și vicioase cu Aura – mă încredințam eu că punerea de capăt relației cu ea îmi aparținea, deși nu cu multă vreme în urmă ea declarase pe șleau că a fost curtată…; dar lăsasem între noi o așa-zisă prietenie; o punere în șah ca mai mereu; fusese totuși sinceră a doua oară; dacă pun la socoteală și prima mărturisire după clasa a X-a; tot așa, cam cu o cerere de nevastă – și respingerea ulterioară a Marianei, pentru care prinsesem curaj să declar la telefonul nostru fix albastru, mutat pentru convorbirea capitală în atelier, prin unul dintre canatele geamului, finalul buzoian. Trecuseră șase ani și la supărare tot rău reacționa corpul. Ajunsesem cu jumătate de mustață precum Hitler, pe tibii, spre fluierul piciorului, părul se evaporase definitiv, în cap mici bășicuțe, precum coșurile, se ițeau nestingherite peste noapte. Primele și următoarele încercări de spargere eșuaseră. Deși știam, mă încăpățânam mereu să încerc imposibilul. Insistam cu unghiile în fel și chip. Ba în cruce, ba între două, ba chiar și cu scobitori. Nu testasem ace și cuie. Și mai bine. Din cauza metodei înțepării cu ac, tata se alesese în gură cu un fatal pemfigus. Chiar dacă doctorița era convinsă că într-o sticlă din care „ciugulise” tata alcool alimentar sălășluia și o substanță care a declanșat boala. Nu știa ea cât fum de țipirig și abur de apă tare inhalase și că tata zgândărea orice zgaibă. Precum bășicuța de pe cerul gurii sau de sub limbă pe care el le bănuia factori cauzali. Aveam cu cine semăna, observarăți. Primul tratament conținea niscai aeriusuri și xizaluri, dar și alte câteva remedii medicamentoase plus un unguent pe care-l primisem. Cu venin de șarpe, depus la fața locului, cic-ar fi stimulat recreșterea perilor rași parcă precum lama de ras, dar și ceva mai mult de atât. Părul nici nu zici că ar fi fost vreodată acolo. Pe curat, pielea emana o grăsime usturătoare. Bec-bec zona. Atunci, în primii ani. Apoi bășicuțele, cărora li s-a găsit o soluție din partea lui domn doctor Tibi Neacșu. Tinctură de propolis. Lăsată la dospit, când se aplica pe coșurile înfundate, alb, roșu, verde sau negru, îți arămeai tenul instantaneu, ți se arginta pielea palmelor din cauza senzației: un cui înfipt cu o lovitură de ciocan în cap. Și cu o mică pocnitură. Încercasem usturoiul și alte leacuri băbești – numai cu arăriel nu dădusem – fără succes. N-o mai fi fost aiul din soiul cel bun, fiindcă altfel trezește din morți și pe naiba la mușcătură.
Mă lua cu călduri – chiar dacă în sobă uneori abia aveam ce să băgăm – în acei ani. Nu mai prezentam interes pentru nicio „bandă” de prin oraș. 1997 fiind dezastru. Cântasem o nuntă cu alte nații de muzicanți. Cred că mai era încă Bebi, nu plecase încă în Italia, Tamba la tobe. Titi Țăc la voce și de fason la chitară, sora lui Gigel Grosu cu vocea și un acordeonist, țiitorul solistei, abia sosit din pușcărie. La Vâlcelele. Măcel. O alta o luasem eu, la sora lui Dan Tunaru, cu fosta nevastă a lui Marcel de la Zoița ca solistă și acordeonistă. Și două nenorociri de botezuri cu reprezentanți ai „armenei” etnii la indivizi de aceeași teapă. La țigani. La Livada, la un băruleț de pe șosea, la prima troiță pe stânga, și în „groapa” din Sârbi, ultima casă pe dreapta.
