Ora de muzică 2 – Pe valea… Amazonului
Oi fi citit, n-oi fi citit…. Am o vagă imagine, virtuală, cu o gară, un tren…. Dar nu le pot pune pe seama lecturii.
Ana Karenina. Devenit de câteva ori film (romanul) și ajuns și pe mâna lui Copeland spre a-i crea ambientul muzical. Tot producție a anului 1997, povestea lui Tolstoi a fost redecodată de Bernard Rose, regizorul și scriitorul scenariului. Deși americănească perioada filmelor de dramă, catalogare prinsă de deponenții de vorbe în Wikipedia particularizată, filmul are o franțuzoaică drept protagonistă, vreo trei englezoi ș-o canadiancă. Muzica, pusă în cârca lui Copeland, este mai greu identificabilă in dreptul lui, va fi nevoie de o vizionare comparată pentru dislocarea pasajelor sale din noianul de rusisme ale mai marilor, titanilor Ceaikovski, Rahmaninov și Prokofiev. Deci nu insist până nu-mi voi aloca timpul necesar urmăririi da capo al fine. Totuși, să pun la socoteală interpretarea Pateticii cu nr. 6 a lui Ceaikovski, spune-se, mai proieminentă, fiindcă însoțirea cu tonuri sale tragice față de personajul principal ar fi fost plictisitoare. Nu voi nega această părere, însă pot să-mi exprim dezacordul pentru atare subiectivism. În definitiv, fiecare privitor-ascultător se ghidează și asimilează imaginile, cuvintele și sunetele ordonate în ceea ce se numește muzică după propriile experiențe. Unii pot conexa culorile cu muzica, alții detalii insignifiante cu trăiri anterioare, iar nivelul de intensitate, sensibilitatea interioară să aibă valori mari pentru chestiuni nesemnificative și mici pentru întâmplări cu adevărat tragice.
De la un capăt de lume, la altul. De la Bernard Rose, londonez, considerat, văd, pionierul realizării digitale de film, Stewart trece la Patru Zile în Septembrie – traducere cuvânt cu cuvânt – în Brazilia. T h ri l l er (de pronunțat cum am scris). Baretto regizor, părinții săi, Lucy și Luiz producători, el în activitate de la 17 ani. Mai exact, în 1973 semnează pelicula „Tati, a garota”, ce primește la a opta ediție recunoașterea unanimă a juriului. Lăsând vizionarea pentru viitor a peliculei cu subiect slav, la braziliana lui Rose am aruncat totuși o privire. Muzica, desigur, importantă și prezentă, cum la brazilieni, alături de mișcările energice și lascive ale femeilor lor, este și ocupă o lungă perioadă din zi. De la sine înțeles că și fotbalul. Și de ce n-ar fi? După o așa căldură la lumina soarelui, mai să-ți vină să zburzi începând cu încinarea. Care să fie cea mai cunoscută melodie a lor? The Girl of Ipanema. Inserată de la primele derulări ale imaginilor. „Stricăciunile” armonice sunt exact cele ce stau la baza jazz-ului actual. Cum americanii încep învățătura muzicală, de vreo cincizeci de ani încoace, la grădiniță de la New York, New York, atare brazilienii cu Ipanema. Să auziți ce straniu sună pe al doilea acord do# al grupului de doamne, ce tensiune induce ascultătorului, fiindcă se suprapune peste re, împreună formând o secundă mică ce în alte condiții te-ar scoate din minți dacă ar depăși mai mult de o măsură, cât ține în melodie. Bănuiesc că Stewart a dorit să aibă parte de o nouă experiență ori doar să înceapă una, unde majoritatea muzicienilor încă mai caută subtilități. De fapt, intră pe un teren, ca și teritoriul Braziliei, vast și încă neexplorat. Știți cât unii dintre voi. Nici măcar 40 de procente. Așa, doar ca să stârnesc curiozitatea, Bernand și-a construit o „căsuță” în jungla amazoniană și a avut o tonă de necazuri. Și-a pus în cap autoritățile, care nu s-au lăsat până nu l-au obligat să o demoleze. Soundtrack-ul este calm. Lipsesc acele dizarmonii, suspansul este de intensitate mai mică, un fel de melancolie l-a cuprins pe Stewart, bănuiesc, tot materialul este mai cizelat, se apropie mai mult ca sound de orchestra simfonică – când nu abuzează nici compozitorul, nici dirijorul de „furie” -, ceea ce evidențiază începutul maturizării muzicale a lui Copeland. Și faptul că a reușit să asculte limba portugheză pentru a-și trezi simțurile componistice este un semn că Stewart a trecut dincolo de faza preocupării pentru propria personalitate, cum și Sting cam tot din aceeași perioadă și-a dat seama că singur pe lume nu e tocmai un concept sănătos pentru deceniul cinci al vârstei.
