Propoziții pretențioase – Arimară
O stâncă greu de urnit.
Am reușit totuși să-l răsturnăm pe pat. Cu scaunul tras mai aproape, împins ușurel. Numai că, precum nasul, turtit, corpul înțepenise exact în poziția de pe scaun. Arăta ca o pisică trântită pe spate cu labele în sus. A implorat mama la el…. „Lasă-te moale, domn Bădică.” De parcă ar fi auzit. „Tradiția” însă asta spunea. Când mortul stă și face pe niznaiul, încăpățânat, e suficient să te postezi între rugăminte și impunere și să-ți facă pe plac. A durat câteva minute până să reușim să-l înduplecăm să se poziționeze „omenește”. Articulațiile erau încă din timpul vieții aproape calcifiate. Abia se mișca, cu pașii lui târâiți venea până la ușă să ceară pâinea și laptele. Bineînțeles că le primea și fără să bată atâta drum, fără să le bâiguie cât mai putea pronunța cele două cuvinte plus încă unul: „Băiatu’…”. Era conștient cât mai poate fi cineva la 92-94 de ani. Puțin. Îl conduceau numai instinctele, vechii pași, vechile sale obiceiuri. Uneori și puțina voință la care mai putea apela. O rămășiță din „armășie”, din „dregătoria” armiei române, unde servise mai puțin de câtă pensie primise și care intrase direct în posesia fiicei, la rându-i ieșită de pe „băncile” angajamentelor contractuale, civile însă. Și ca să înțelegeți până unde merge conștiința că trăiește, că este om și că nu poate sta ca o legumă, vă povestesc în câteva cuvinte cum l-am găsit într-o zi. Nu ne fac mea culpa mie și Corinei pentru ceea ce vă voi relata, deoarece și „obligația” noastră se respecta, și noi eram înnăscuți cu atât de multă empatie și altruism încât ne podidea deseori plânsul de starea lui. Ne purtam cu el mai ceva decât un copil. Exact așa. Îl hrăneam, îl spălam, îl supravegheam să nu pice pe undeva…. Și l-am scăpat o dată de și-a julit nasul pe asfaltul și pavajul de pietre din spatele casei, acolo unde era cotețul de găini și magazia de lemne și diverse obiecte depozitate. Tot acolo l-am găsit, după ce-l căutasem disperat prin casă. Domn Bădică găsise o metodă să crape lemne. Atunci m-au năpădit lacrimile, m-a răscolit până la a mă certa prin curte cu Dumnezeu că face omul neputincios, că-i ia puterile și viața când și le dorește mai tare. Cărase un taburet, îl culcase pe o parte. Se aplecase în genunchii lui calcifiați și – cum reușise, doar el știa – se așezase cu burta și pieptul pe taburet. Dar după ce se pregătise temeinic cu cele ce urma să facă. Un ciocan de vreo trei-patru kilograme, o daltă, un topor și lemne. În disperarea mea mă uitam de-acum pe stradă, deși nu mai avea obiceiul să iasă. Cum îl știam din copilărie, și pe el, și pe doamna Bădică, ieșeau doar o dată la o lungă perioadă la piață, în rest îi zăreai prin curte, pe banca din fața trandafirișului dintre ea și verandă și prin vie. Vizibilitatea noastră, din stradă, la atât se reducea. Luând arșinul unitate de măsură, curtea, cu o latură pe Amurgului și una pe ulicioară, pe fundătura Vișinului, măsura cam 56 în adâncime și 28 în lățime. Via ocupa cam 30 la sută din suprafață, iar casa 25 de procente. Zgomotul surd și rar de ciocănit nu mă alertase. Se auzeau frecvent, pe timp de zi, fel de fel de sunete de la vecinii Igo. Atelierul de strungărie și alte meserii adiacente era în proximitatea dormitoarelor noastre, al lui domn Bădică, între casă și clădirea cu mașinării „infernale” pentru urechi nu erau mai mult de doi metri. Îngrijorat, apropiindu-mă de locul faptelor, orientându-mă după ciocănit, l-am descoperit pe bătrân în poziția descrisă mai sus. Și era frig afară, ba chiar și zăpadă, iar el, deși înfofolit cu paltonul antic și de demult, ceea ce-l arhaiza și mai tare, cât să pară ca moșii de la 1900 toamna, mai că înghețase. „Bre, dacă aromeai acolo jos? Te găseam mort! Nu aveai lemne în casă? N-am adus eu de dimineață? N-am făcut focul? Ce cauți, bre, aici?” Și greu l-am ridicat de jos. Greu era și el. Un ditai zdrahonul în tinerețe, ce și acum mă întrecea cu aproape zece centimetri.
