Propoziții pretențioase – Arimate
Și de draci pentru penibila întâlnire, și de nervi că voalat mă făcuse moldovean. Ceea ce eu, cu toate i-urile mele de atunci, nu eram.
Doar ce plecasem spre Casa Armatei. Să mai fac una-alta pe la clăpișoara abia construită. Încă mai avea „opriri” neanunțate. În ciuda tuturor eforturilor de ajustare, claviatura nu era arimată perfect pe cât ar fi trebuit și sunt toate cele ce ies pe linia de fabricație. Arondai eu fiecărei clape fâșiuțele de platbandică ticluite în zed, însă unele se mai și încălecau câteodată. Probasem de o mie de ori acordurile cu not în terțe. Apoi cele cu note depărtate. Și pe cele cu note alăturate. Acolo mai era o problemă. Reglajele erau la milimetru. Și-ar fi ținut. Dacă prinderea platbandelor nu s-ar fi făcut la holțșuruburi, două, pe suportul fiecărei clape de lemn. Care, oricât de bine prinse mai și jucau și, din cauza schimbărilor de temperatură, se mai slăbeau. Ținând cont și de lățimea fiecărei fâșiuțe, unele mai subțiri ca altele, de elasticitatea lor – la șase-șapte centimetri de la îndoitură, la nu mai mult de doi milimetri grosime, apăsarea claviaturii trimitea platbanda pe cauciucul de contact pentru cablajul emiterii fiecărei note, care se curba puțin. Și de n-ar fi fost elastică fiecare, s-ar fi îndoit și așa ar fi rămas. Însă, ceea ce am făcut a fost o inginerie lăcătușerească de toată isprava. Dovadă că am cântat cu ea, că am înregistrat și că, nu la mult timp după, am vândut-o.
Plecasem. O luasem pe Miki cu mine, și ca s-o mai scot afară din casă, și s-o mai las pe Corina să mai trebăluiască în tihnă. A rămas imaginea urcării anevoioase a scărilor ce duceau la etaj, rotunjită, abruptă. Miki…. Teama ei de urcuș, logica urcării lor ce se declanșa de fiecare dată, cum și mai târziu a trebuit să desfac explicativ fiecare mișcare a escaladării unui gard și multe alte mișcări complexe – logica urcării pe bicicletă, a săniușului… -, exprimate prin încetineala cu care le-am urcat și coborât ulterior. O aventură. Nu mai mare decât cea pe care, în lipsă, Corina o avusese. Întârziasem cam două ore. Debranșat de la grijile casei, mai ales când era vorba de muzică, uitasem că trecuse timpul. Nu și Miki. „Mergem acasă, tati, la mami?” Și-am plecat agale. Oricâtă treabă te mână de la spate, copilul ți-o scurtează, oricâtă importanță încerci să dai oricui și oricăror lucruri, cel mai important rămâne copilul. Veseli, bucuroși, am străbătut cei trei sute de metri până acasă fără griji și cu un soare deasupra noastră nesperat de strălucitor. Am deschis poarta, am mers cei încă vreo douăzeci de metri până la ușă…. În casă, Corina stătea galbenă la față fumând o țigară. „A murit…, tremurând, domnu’ Bădică. M-am dus să-i duc de mâncare, el era cu capul pe masă, l-am strigat să se scoale, l-am zgâlțâit nițel și când am dat să-l mișc i-am văzut nasul turtit. So…, So…. Încercam să te strig și nu reușeam, și-am mers înapoi cu o mână alunecând pe masă până la ușă.” „Și n-ai anunțat-o pe mama?” Nici eu nu eram vreun curajos în fața morții. Avusesem parte doar de câțiva și doar în faza gata pregătiți de plecare că veșnica țărână. Am intrat totuși, cu reținere, am încercat să-i ridic capul, am reușit. Într-adevăr, nasul nonagenarului se turtise, avea o bucățică de pâine în gură, băuse lapte. N-apucasem să inspectez mai bine decedatul, căci mama, alertată, în sfârșit, de Corina, se și ivise și începuse să se ocupe cu cele dintâi operațiuni. „Hai, apucă de el, să-l punem în pat.” Moșul era ca o piatră de moară.
