Ora de muzică 2 – Back in jungle
Abia acum am căscat privirea corect.
Căutând să mă repun pe făgașul creativ spre care a tins Stewart Copeland după marea schismă, privind lista, dar micșorată considerabil, nu observasem până acum că la doar un an după 1996 – intenția adunărilor mele de astăzi -, acesta a reușit o dublă performanță. Muzică pentru 8 și încă 8 filme în 1997 și 1998. Mai să replici, ca muzician, că mai mult nu se poate și că nu-ți trebuie. Or fi soundtrack-urile asemănătoare, diferite, nu știu deocamdată. Pot spune doar că și 16 cântece pop, rock de ar fi, tot înseamnă extraordinar de mult. Și când purtăm discuția la capitolul orchestrații personale, creații personale, cantitatea de extraordinar se înzecește.
Siderat ori chiar cu o părere ordinară despre atât de multă muncă, personalizată măcar pe un calapod vechi, fiindcă muzicianul rasat are el destule cunoștințe, acumulate în zeci de mii de ore de studiu, însă tot în jurul a trei-patru idei mari se învârte toată cariera. Totuși, să păstrezi un anumit spirit al paradigmei personale sau să cauți înadins să fugi de el și tot este un efort peste puterea unui om cât de neobișnuit ar părea. Se numește conștiință, una trează permanent, una educată, gata să dea oricând verdictul „seamănă sau nu”, una muzicală.
De remarcat că toate cele cinci pelicule au regizori pentru prima dată în colaborare cu Stewart. De fapt, în toată cariera duble nu are cu mai mult de cinci directori de film, toate sunt experiențe inedite.
The Assassination File aparține viziunii lui John Harrison, film de televiziune, cu o construcție muzicală mult mai omogenă, mult mai îngrijită timbral, mult mai dozată, mai echilibrată, nu fără să facă uz de acele intervale gata să te pună pe jar. Mai ales ultimele aproape zece minute din peliculă, în totalitate amestecate imaginile, dialogurile, zgomotele și nenumăratele incursiuni de pian, năstrușnice, ce mi-au adus aminte de o piesă-studiu, a lui Meola sau Paco de Lucia – un tren melodic mutat pe notele diminuatului sol diez -, aici pe diminuatul lui do. Interesant și incitant.
Timothy Lyons – predestinat parcă acestei cronici – a ținut să evidențieze pe 1 octombrie 1996 povestea documentarului The Leopard Son, produs de olandezul Hugo von Lawrick, un împătimit al naturii sălbatice din Africa, cu peste 30 de ani, la acel moment, petrecuți în rezervația de animale Serengeti National Park of Tanzania. După doi ani petrecuți, bănuiți, pentru a imortaliza nașterea, creșterea, maturitatea unui pui de leopard, cu mii de ore de pândă, cu selecții drastice la montaj, din aproximativ 45 de minute de film rămânând doar un minut, poate și mai puțin. Atât proiectul, cât și producătorul-regizor au avut însă de așteptat timpuri mai bune, douăzeci de ani până să creadă cei ce urmau să difuzeze pelicula, distribuitorii, că acest gen va aduce spectatori și bani cinemaurilor. Premiera a fost devansată, pregătită cumva, de un alt documentar, înainte cu o săptămână difuzându-se pe The Discovery Channel, The Making of The Leopard Son, povestit de actrița Karen Allen. Filmul în sine are ca narator pe Sir John Gielgud. Cules de prin „dosarele” acelor timpuri cotidiene, Stewart a remarcat despre implicarea sa în proiect, munca la crearea muzicii documentarului fiind una deosebită, mai ales fiindcă nu implică dialoguri prozaice, mundane. A asemănat el tevatura compunerii materialului sonor cu cea a filmelor dramatice, dar cu mai multă responsabilitate pentru a înzestra (provide se înscrie direct la a oferi, ceea ce aici e mult prea puțin) muzica cu emoție și acel text (în afara lecturii de la anumite momente) pe care imaginile și sunetele de la fața locului nu le pot comunica în limbaj uman. Povestea puiului de leopard se găsește fragmentată pe youtube, 8 mini videoclipuri de câte 10 minute. Muzica este amprentată desigur cu marca lui Copeland, căreia i-a adăugat un fagot, ce prin linii melodice potrivite pare să suplinească „vocea” necuvântătoarelor (rememorați „dialogul” dintre Păcală și copac la trocul vânzării văcuței; din film, bineînțeles).
Cu SubUrbia am scăpat ușor. Deși credit în Wikipedia există pentru Copeland, el nu este nicăieri. Am derulat cele două ore, ba chiar am urmărit prima jumătate de oră atent. Nu este urmă de el și muzica lui.
La fel am pățit cu următoarea ecranizare, Boys. Coloana sonoră Copeland, el doar cu o piesă, din 15 existente – pe ici-colo și la început o instrumentală pop-dance -, Evade Chums, a cărei urmă nu există pe youtube. Sper….
The Pallbearer are totuși ceva ce-i aparține lui Stewart. Nu am găsit filmul întreg, am dat însă de muzica lui strânsă în aproape șase minute. Un pic altfel, mai muzicală, cu chitare ca de prin Reason-ul de acum vreo 10 ani, ceva experimentat și de mine, cu vibrafoane, pad-uri, cu maracas-uri pe șaisprezecimi. Ba chiar și banjo, cu slide guitar…. Cu periuțe pe premier la simularea de country…..
