Propoziții pretențioase – Arăceau
Nu te sfiești să trântești o injurie de invidie, să-l dai în… obârșii, dar o invidie amicală, deși un eufemism (săptămâna asta l-am căutat, cuvântul, cu disperare; nici pe limbă, nici în minte; cum rar se întâmplă – și cum nu sunt la prima afirmare -, știam sensul, lipsea termenul) e mult mai potrivit adresat unui asemenea meșter ca Sticlă.
Am reascultat, deci, și am rămas înmărmurit și din pricina lui, dar și fiindcă am uitat, frații mei, câteva piese cu totul. Să știți că totuși mă paște norocul. După ce voi găsi acel casetofon cu redare bună și posibilitate de extragere pe calea înregistrării directe a concertului – incomplet; lipsesc, cred, vreo două – și transpunere în format electronic, am să-mi scot caietele cu armonii și note, fiindcă le am și nu am mai pierdut nimic de când cu episoadele Florești și Amurgului, și mă pun la restudiat.
Luase ceva la bord. Era de data asta. Măcar la atât să te aștepți când ești azvârlit în arena cu… clienți, când ești infiltrat doar fiindcă ești de-al casei – n-avea Huru în panoplia de calități nimic să îl califice drept un ins care să considere colectivul și muzicanții, chiar români, chiar rasați, chiar buni, cu atât mai puțin ei, o familie -, nu ca să ți se mai ridice și ție moralul și veniturile, ci ca să mai ciupească de la consumatori ceva în plus. Măcar de băut și de prin meniul sărbătoritului, retrasului din fotbal, câte ceva de umplut stomacul, după atât de multe eforturi de contractare a mușchilor abdominali, destule când întinzi vocile până la cucuiata, când încerci să compensezi cât poate microfonul emite, cât poate „stația” reda și cât se umflă ceilalți companioni instrumental și vocal, fiindcă în plină nervozitate și sub influența stimulentelor alcoolici, să „arimezi” fondul sonor final, oricât de bună ureche ai avea și oricât de lucid, dai la naiba echilibrul stabilit pe o egocentrică ieșire în față. Ca „armenii” de la Grebănu – un Vasile a Lalii, un George Grasu și chiar un Culiță cu dinții tesloși din zona Pod -, ce „arendau” la un moment dat tot repertoriul de nuntă pentru a-și sădi, a-și însămânța roadele învățăturii lor în văzul și auzul lumii și a se făli cu ele mai abitir ca restul (rămași decor sonor), îi vedeai și îi auzeai „arăcind” fiecare pasaj spre a se auto semeți, aripați cu arămuri faciale parcă și mai pronunțate când „croncăneau” vocal, aplecându-se la nivelul microfonului pentru vreun anunț de schimb al părților, de începere a unei noi melodiei ori chiar având sfruntatul curaj de a „interpreta” hore și sârbe, zgâriindu-te pe timpan în cel mai înalt grad. Ori că dai în cinele accente acolo unde nu sunt, ori că ridici volumul chitării pe distors de-i acoperi pe ceilalți, ori că „bagi botul” în microfon să te auzi numai tu, e același lucru, în față e măcel. Și nu vă spun cum s-a răzbunat Sticlă pe „cățoiala” de doi lei a Gicuței. A întins niște pasaje de note de numai horă și sârbă nu mai erau acelea, ci jazz, Tamba a început să înmulțească treizecidoimile la fiecare două sau patru măsuri și Bebi, dar fără vreun efect benefic sau vreun expozeu virtuoz, să tragă de „vinele de bou” ale basului ca ghiolbanul. Bine, el atât a putut de când se știa, „pum-pum”-uri domoale și stângace. Mască mesteca și el mai englezește neștiutele lui cuvinte străine și eu mă dădeam la claviaturi cât mă țineau puterile și știința. Un mic măcel demonstrativ în aula băutorilor nemâncați. Inutil de altfel.
Mi-am notat să revin asupra preambulului căsăpirii lui Nicu Cotoi. După atâtea divagări, uitasem pe unde mai sunt și unde intenționez să ajung. Rămăsesem la barul lui Cici, la seara fatală hamalului Ics-ului, cumințitului prin căsnicie.
