Fărădelegea lui Călin – I swear
„Cu mâna pe suflet…” Asta este așa, ca să se dea mari și afectați scriitorii. În pofida faptului că are limba noastră suficient fond cât să spună lucrurilor pe nume și oamenii să nu se mai ascundă după cuvinte.
Sacralitatea îmi dă fiori când este folosită pe post de punere la adăpost. Înaintea tuturor, câteva categorii umane sunt…. N-o să fiu de acord că asemenea exceptare are temeiul de-a fi propusă ca scutire terminologic. Deloc. Pur și simplu, acești oameni sunt protejați. Cei ce nu trebuie să apară în fața instanței ca martori. Nu știu de ce pare evidentă prima trecere în lista primei categorii, propusă de Al. 1, Art. 317, dar cred că o astfel de concesie s-a făcut doar în numele unei spaime induse ezoteric, totodată și instituțional, căci altfel, în capul listelor s-ar fi pus înșiși „făcătorii de pace”, juzii. Prin urmare, întâii pe catastif sunt trecuți „slujitorii cultelor”. Deci cei care au de ținut ultima cuvântare pentru trecerea în lumea de dincolo. Secunzii doctorii. Oamenii care te aduc pe lume și tot încearcă pe parcursul vieții să nu te omoare. Farmaciștii (aiurea; cine ar convoca un preparator de substanțe, dacă n-ar fi el însuși învinuitul?), avocații (ei oricum o fac pe martorii în propriile procese), notarii publici (nici ei? cine alții să asigure de legalitatea actelor?), executorii judecătorești, mediatorii, moașele (să nu declare ce?) asistenții medicali (de parcă este cine știe ce…). Și-ar mai fi și alți profesioniști care…. Ar avea, cică, niscai secrete, ba din serviciu, ba despre profesie, tot în exercițiul ei. Și dacă adevărul – nu dacă, ci sigur; altfel de ce ar mai fi de folos procesului, nu prin natura prezenței ori științei lor, oricum, cu mai puține responsabilități decât a celor din urmă? – stă ascuns exact în acele împrejurări ce-i vizează? Rămâne înmormântat și cel ce putea fi salvat, măcar în onoare, este fără scăpare? Judecătorii, procurorii și funcționarii publici sunt listați în rândul doi. A treia categorie are nenumiți, ale căror răspunsuri din proces ar putea dăuna lor personal sau afinii și rudele de la Art. 315, având ca efect inculparea și pedepsirea penală. Însă, punctul trei finalizează cu o chestiune ce nu mai are acoperirea de odinioară. Cine și cui i-ar mai păsa încât să trezească în conștiința comunității ori întregii nații o dezaprobare totală, ce să mai fie acela „dispreț public”? Nimic. Al. 2 dă dezlegare celor dintâi prin voința celui ce dorește destăinuirea secretului, mai puțin slujitorilor…. Încuviințare primesc și „slujitorii” sistemului judiciar de la mai marii lor.
Uite că nu mai știu precis cum era cu schimbul gărzii în armată, ce cerea cel din post celui ce venea să-l schimbe pe timp de noapte. Oare „Stai, luminează-ți fața!”? Cam așa este „somat” martorul de către judecător: zi numele, prenumele, profesia, domiciliul și vârsta. Sunt în total dezacord cu ordinea. Ce să caute altundeva decât la urmă profesia? Ești rudă, afin cu vreunul – și face semne alternative cu arătătorul și mijlociul către părți – din aceștia? Cât de…? Ești angajat al vreunuia? Toate acestea întrebate, elucidate, martorul va fi înștiințat că va depune „jurăminte” și cam ce-ar însemna. Art. 318.
S-auzim…. Noi, americanii și restul lumii ce invocăm la juruire să ne-ajute cel de sus. Adevărul, neascunderea știutelor, în fapt, importante. Bine că n-am ajuns niciodată în instanță, să fiu nevoit să spun astfel de cuvinte sprijinind mână pe scoarțele unei biblii ori, mai rău, pe o cruce. Gestul în sine m-ar umple de ridicol și el în sine de falsitate. Iacătă. „Referirea la divinitate…”. Păi, ori e supremul, ori acolo o chestie de duzină, după fiecare închipuire umană în parte. Da, că se schimbă după fiecare credință…. Scutise-vor de gestica aferentă cei ce nu-s cu Dumnezeu. „… fără confesiune…” Ași! E ateu. Chestiune ce schimbă radical expresia juruirii. Ceva cu onoare, conștiință și cele de cuviință, adevăr și fără-de-ascunzișuri. Abia Al. 6 este mai onest și mai aproape de trecerea oricărui om în banca declarațiilor normale: „Mă oblig că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu.”. Cu zero artificii inutile, greu de gestionat. Muții și surdo-muții, știutori totuși de carte, transcriu jurământul și-l semnează. Surzii îl rostesc. În fine, neștiutorii de carte ar „… jura prin semne cu ajutorul unui interpret.”. Desigur, aceeași inși cu deficiențe oro-acustice. Situațiile speciale, cu oameni speciali și jurăminte speciale sunt luate în evidență. Desigur, se va avertiza martorul ce implicații are jurământul și mărturia mincinoasă. Art. 319.
