Literadura nr. 35 (9)
Cartea zilelor noastre
Adrian SIMEANU
Ștefănescu, diaristu`. Text reactualizat
Ale cărui jurnale sunt și mai demne de citit, recitit postmortem. Fincă avut-a viață plină, norocoasă. Și multe de scris în calculatoru-i. L-a lăsat Dumnezeu cu mare drag de cărți. Vedere bună. Răbdare să noteze câte și mai câte. Despre ele și autori. Cărora le-a adăugat varii momente din existența-i. Bogată neîndoios. Scoasă curajos la lumină și pusă-n valoare de niște ani încoa`. Pentru cine dă hrană și creierului, cum se cuvine…
Omu` nostru scris-a bine. Foarte bine, cel mai adesea. Chiar de nu împărtășesc orice gând al său, orice atitudine, n-am cum să nu recunosc valoarea slovelor sale. Îl citeam mai mereu prin reviste. L-am întâlnit la conferințe și știu ce-i poate pana. Așa că mă socot îndreptățit să-i dedic astă tabletă. Întru meritată neuitare. Cu câteva notații succinte despre trei dintre jurnalele sale. Ce nu mi-au dat pace defel câteva nopți. Căci (re)aflai, verificai mai multe decât știam. Despre atâtea persoane de el cunoscute, întâlnite, apreciate sau nu. Prieteni au ba. Apropiați ori nu. Întâmplări prin care-a trecut în viața cotidiană. Aia de acasă ori cea literară. Amintiri lămuritoare, detalii cuceritoare. Umorul, automaliția, dialogul adecvat li se adaugă pozitiv, util și cuceritor. Portretele, descrierile, arătându-se ca niște desene cu gust. Completând nimerit expunerea faptică. Alături de caricaturile fratelui Linu și-ale lu` Costel Pătrășcanu…
Eu socot că-s trei cărți* vrednice și purtătoare de adevăr din belșug. De învățăminte nu mai vorbesc. Întrucât morala abundă. Iar consistența, lexicu` zglobiu, fluența și vocația narațiunii le caracterizează pregnant. Fiecare putând găsi ceva de învățat, memorat și apreciat. Cutez a susține, de altfel, că nici autoru` meșter nu le-a vrut, modest, simple consemnări. Ci chiar narațiuni de nădejde. Pline de culoare și veridicitate. Miniromane cumva, consemnând convingător, judecând îndreptățit o epocă autohtonă de început de mileniu contemporan. Dovezi istorice până la urmă despre români și cultura lor. Individuală, colectivă, națională. Ceea ce mă onorează să fi fost coleg de reviste cu domnia sa…
Alex Ștefănescu, Jurnal secret, Ed. CORINT, 2016.
Francisco STOICA
NU VREI SĂ FIM PRIETENI?
Nici nu mai știu câte piese am schimbat la motorul mașinii mele, am un tiguan fabricat în 2009, cumpărat de mine în urmă cu cinci ani, tot atentează la buzunarul meu… Așa că am făcut un tur pe la firmele care vând autoturisme noi, fără 20-30 de mii de euro nu te lipești, rate cu dobândă de 10 la sută pe cinci ani… Lăsați… Auzi, tiguanule, de la o vreme mergi frumos, nu vrei să fim prieteni?
O LUME DE DOUĂ ORE
Îmi este dor de călătoriile cu trenul, am făcut câțiva ani naveta la București, compartimentele erau pline, fiecare se pregătea pentru cele două ore până la destinație, deschidea o carte sau un ziar, sau încerca să ațipească. Era un studiu discret, fiecare cerceta pe fiecare, până punea cineva un subiect pe tapet, se încingea o discuție serioasă, de cele mai multe ori interesantă. Tăceam brusc atunci când se oprea trenul în București, bună ziua și ne împrăștiam…
CREDEM CĂ ȘTIM
M-a sunat zilele trecute un prieten, măi, mi-a spus, știi că eu joc tenis cu un prieten, ultima dată aproape ne-am certat, a fost foarte surprins că am alte preferințe decât el în privința viitorului președinte. Păi ce are tenisul cu politica, m-am mirat eu, doar erați acolo pentru relaxare, nu știu, mi-a răspuns, nu m-am așteptat la o reacție atât de urâtă. Daaaaa, am devenit mulți foarte răi în perioada aceasta, răi în convingeri, credem că știm totul, credem…
NU FAC CUNOȘTINȚĂ CU MINE
Cu siguranță nu mai sunt sută la sută cel de ieri. Ceva s-a schimbat în mine sau cu mine, totul se transformă, nu? Problema este că nu dau importanță faptului, nu fac cunoștință cu noul eu, nu stau de vorbă cu el măcar un minut, să ne cunoaștem, nu? Și așa o parte din mine rămâne în brațele trecutului, iar cu o altă parte, adunată minut cu minut, să-i zicem nouă, merg înainte fără să o cunosc.
CÂT PUTEM CONTROLA?
Nu-i nimic, s-a întâmplat, mi-a zis mama. Primisem o pereche de pantaloni scurți noi și din prima zi i-am agățat în ceva și i-am rupt. M-am liniștit, mă temusem de o ceartă zdravănă, dar am simțit puterea acelui ,,s-a întâmplat”, era clar că nu trebuia să se mai repete! Dar poate fi controlată întâmplarea? Mă gândesc acum ce rol a jucat în viața mea și cât m-a condus, deși se spune că nimic nu este întâmplător…
SUNT LUCRAT
Îmi imaginez câteodată că sunt într-o încăpere în care, dacă nu aș ține cu brațele întinse pereții, aceștia s-ar tot apropia pentru a-mi micșora spațiul. Așa se întâmplă cu zilele, parcă tot încearcă să-mi umple timpul cu mărunțișuri, din ce în ce mai multe, astfel încât eu să am din ce în ce mai puțin loc. Și reușesc de foarte multe ori să mă păcălească. Doar când realizez că sunt… lucrat, îmi mai fac și eu loc.
LINIA DE PLUTIRE
Fiecare este un univers, cum să-l cunoști? Uneori mă minunez, cum de ne înțelegem? Mă întreb cum ar fi fost dacă nu ar fi existat bunul simț, răbdarea, dacă nu ar fi existat sentimentele. Probabil și regulile sunt bune, ne aduc pe o linie de plutire. Și prietenia este foarte importantă, ea știe să mențină o relație fără a intra în amănunte, fără a descoase. Da, doar așa ne putem înțelege, în esență suntem atât de diferiți…
CHIAR SUNTEM SINCERI?
Alegem cu grijă cuvintele, alcătuim propoziții și fraze în așa fel încât să nu dezvăluim prea multe. Ne place să credem că suntem sinceri câteodată în discuțiile din familie sau cu prietenii apropiați, dar, de fapt tot păstrăm multe în interiorul nostru, tot depozităm… Poate dintr-o anumită teamă, cum să-ți faci cunoscute toate gândurile? De fapt spunem numai ceea ce trebuie spus. Pentru liniștea noastră. Filtrul acesta este cu două tăișuri, nu știu cât este de bun…
Florentina Loredana DALIAN
Pe strada aceea
Respir aerul unui oraș străin, pe o stradă cu nume celebru. Stau într-o mașină străină, pe scaunul pe care vor fi stat alte femei străine, gândind la frumusețea mea străină, de care mi s-a rănit inima. O frunză se desprinde nehotărâtă, alunecând pe parbriz. Mesajul toamnei într-o frunză. Încerc să-mi definesc starea, dar tot ce pot desluși e un amestec eterogen de sentimente, și bune și rele, și calde și reci. Mi-e teamă să rătăcesc printre ele și atunci îmi mut atenția la exterior. Lasă-le acolo, să se certe între ele, să-și vină cu argumente pro și contra, să ajungă la armistițiu. Privesc pe fereastră, încercând să-mi concentrez atenția la nemișcarea din jur.
Un tânăr își cară violoncelul, cu o figură sobră, pesemne spre o școală de muzică. După un timp, mai trece altul, tot cu instrument, la fel de sobru, aproape încruntat. Ce încruntări poate avea tinerețea? Ăsta, al doilea, poartă fes. Primul n-avea. Dar amândoi au plete. Frumoasă și proastă mai e tinerețea! Mai grav e când maturitatea e proastă, fără a se mai bucura de avantajul aceleiași frumuseți. Îmi vine să cobor, să-l iau de mână pe băiatul acesta, să-l scutur bine și să strig la el: „Ai grijă, copile, ce faci cu anii aceștia ca niște pepite de aur! De ei va depinde toată viața ta de acum înainte.” Probabil doar l-aș speria, l-aș deter-mina să mă încadreze la nebuni incurabili sau, în cel mai fericit caz, m-ar ignora, cu acea nepăsare caracteristică tinereții.
După cei doi, n-a mai trecut nimeni. E nemișcare iar și un soare înnebunitor. Îmi pare că zăresc o zbatere de aripă undeva, pe o creangă. Privesc mai atent, nu e o pasăre. Nici o pasăre. O fi gingășenia mea de suflet, plecat în lume, așa necârpit, să-și afle alinarea printre crengi. Hei, cară-te înapoi, nu așa se iese în lume, cu rănile la vedere! Până una alta, până o fi să-ți iei zborul definitiv, tot în carcasa asta rujată ai să-ți afli vindecarea. Cum, necum.
Trec minutele și mă gândesc la orele de ieri, cu balsamul lor cu tot. Deșteptul ăla de Einstein avea dreptate când zicea că timpu-i relativ. Sunt ore în care trăiești bucuria pe care n-ai trăit-o în ani. Apoi vin alte ore, poate alți ani, în care plângi bucuria pierdută. Și astea îți par secole. Bre, Einsteine, nu puteai să-ți găsești o preocupare mai onorantă, decât să ne tulburi mintea cu timpul care ba e, ba nu e, ba-l vezi, ba doar ți se pare? Ai fi putut, de exemplu, să te ocupi de croitorie, să faci cârpeli, dacă știi ce zic.
Aș avea nevoie de-o limpezire. Limpezirea care vine prin lacrimi. Dar nici extrase cu pompa n-ar curge vreuna! Rămân acolo, înăuntru, uscate, într-un conglomerat ca o piatră de moară. Ochii se mai umezesc uneori. Dar asta poate fi și de la soare. La mine, marile dureri, ca și marile bucurii se cer interiorizate, de parcă m-aș teme să le dau lumii. De fapt, ce nevoie ar avea lumea de tristețile ori de fericirile mele? Lasă-le acolo și pe alea! Vă e cald, vă e bine? Vă e dor? Și dacă vă este, n-am ce vă face.
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o îmbrățișare. Visez cai verzi pe pereți, ignorând faptul că din vis poți fi smuls, mai brutal sau mai blând, și dat cu partea dorsală de pământul realității. Ei, și? În păcătoasa asta de zgură a realității, tot ce rămâne pur și neatins e mirajul visului. Că extragerea din vis poate fi mai dureroasă decât extracția unei măsele – și asta-i adevărat. Măcar pentru măsele s-au inventat anestezicele!
Mă simt ca un copil răsfățat și needucat căruia i s-a luat jucăria preferată. Răsfățată n-am prea fost de fel, dar de educat, nu m-am educat în lucrurile esențiale ale vieții. Inima mea se tăvălește pe jos, urlă și se zbate, lovind din mâini și din picioare, revendicându-și jucăria, făcând abstracție de atâtea alte jucării minunate din jur. Potolește-te, bezmetico! De mâine ai să intri la reeducare.
Uneori te și miri că lumea a rămas aceeași după ce tu, ființă fragilă certată cu rațiunea, ai devenit o alta într-o anume dimensiune invizibilă. Ți se pare de neconceput, de exemplu, că arborele acela se află în același loc în care se afla și ieri. Că păsările cerului, într-o totală lipsă de empatie cu trăirile tale, își continuă zborul. Și tot de domeniul incredibilului îți pare și faptul că arăți la fel când te privești în oglindă, că ai continuat să respiri.
Continui să respir aerul unui oraș străin, pe o stradă cu nume celebru. Stau într-o mașină străină, plângând fără lacrimi după frumusețea mea străină, de care mi s-a rănit inima.
