Propoziții pretențioase – Aromiși
Cum se nimerise….
Nu semnasem în acea seară condica de prezență la Cici. Avusesem, parcă, o chermeză care ne exasperase. Un fost fotbalist își serba ziua de naștere la Poienița. Își montase liota sus, la etaj, în capăt, unde nu pupau muzicanții să intre. În separeu. De protocol, ca omologul de la parter. Sărbătoritul deschisese ușile spre a se arăta și „maselor” din când în când, spre a ridica mâini și a mai da din cap a mulțumire. Exasperarea…. Huru ne chemase cu „noaptea-n cap”, deși între noi și el nu se încheiase niciun contract de drepturi și obligații, ci doar un verbal accept să ciupim de la clienți cu măsură câte-o șpăguliță, care, ce-i drept, nu intrase sub incidența vreunei dijmuiri, dar nici n-ar fi fost lăsată să depășească limitele unei țârâieli de robinet cu obertailul defect. Se tăia „lumina”, se dădea drumul la câini – precum lui Florică pintenatul de la Intercoop – și toată lumea acasă. La 12, maxim, în cel mai fericit moment de îngăduință al șefului și, când era de caraulă în recepție, al lui Titel. Ne arendau din spațiul locativ cu ora, minutul și voia lor. Armadei i se ura vânt din pupa – și ce ne-ar fi luat la șuturi și din țigani nu ne-ar fi scos de era după ei – și prindeau lacătul cât plosca de urechile intrării-ieșire. Nu spuneai nimic, a zis Dănuț să venim, venim. Crezusem că ne va ieși de mai mult de-o ciorbă. De la ora 15…. Care mai de care mai ferchezuit, care mai de care cu conștiința programului propus – mai puțin Tamba, dacă nu întârzia el un pic, parcă era anormal; și n-aveam telefoane ca acum ; să fi fost, îi făceam capul pătrat -, ne-am înființat la datorie. Veseli, volubili – nu și elocvenți -, încrezători. Apropiindu-ne puțin câte puțin de restaurant, un fel de nedumerire ne cuprindea și creștea cu fiecare pas. Cine naiba cântă în restaurant? Doar intrând am putut identifica…. Gicuța. Se montase sus și le cânta cu foc. Încetase la un moment dat, până am finalizat pregătirile, fiecare la ale lui. Nu mai „dă în ele” ea, dăm noi. După patru bețe, am atacat direct o horă. N-am apucat să deslușim mai mult de o jumătate din una că grebăneanca terminase „țigara” – nu fumează defel – și se apucase iară de omorât folclorul. Nu doar el. Deși ne suprapusesem mai bine de două minute, am lăsat de la noi și am pus punct tentativei. Nesimț. Când nu ești la tine „acasă” ceri voie, măcar ai discuție cu gazdele. „Cântăm și noi un program, cântați și voi unul…”. De fapt, dacă Huru ne-ar fi spus de la început că venim doar ca să stăm la ciupeală, nu ne-am fi deranjat deloc așa devreme. Ajungeam pe încinatelea, ca de obicei, era cineva, ne așterneam la cântecele, nu, stăteam la masă și mai ciupeam de pe la ospătari ceva de clătit gura măcar. Cum-necum, ne-am luat revanșa. Ne-am suit pe scenă, în timp ce „vedeta” era în vogă, am trântit niște piese zgomotoase de nu se mai înțelegea om cu tovarăș, mai rock, cu solouri ale lui Sticlă de săltau paharele goale pe masă, obligând-o să pună punct vervei cu care se îmbățoșa printre alte foste stele, buhăite, bete, îmbătrânite, cu artrite și artroză bătând la ușă. Își arogară ei nu știu ce poziție, întâietatea în restaurant, dar n-a ținut. Le-am dat cu tifla. Nu puteam să le arondăm tot programul fiindcă nu erau singuri, nu închiriaseră sala propriu-zisă de mese, ci doar separeul și, după câte știam, doar cu ușile închise. Încât ne-a fost lesne să ne contrăm și să ajungem la un compromis. Să nu fi venit degeaba. Să ni se asigure tuturor timpi egali și să ne căpătăm cu de toate: hrană, băutură și bănuți. Ne-a părut însă rău….
