Literadura nr. 35 (8)

Cartea din bibliotecă
Tudor Cicu

„Călătorii deraiate” /Ed. Editgraph/2024, de Gina Zaharia

Născută sub steaua poeziei moderne, dar sub veșmântul epic cu care își rostuiește poemele, Gina Zaharia e înzestrată cu o excelentă ureche muzicală a rostuirii în vers a cuvintelor. Dă un rost epic tabloului descris și construiește imagini șocante cu efecte scontate către emoție. În acest volum autoarea își cuibărește visele spre a trimite semnale spre „zariștea și povestea poeziei”, strigându-și uimirea și bucuria rostirii într-o călătorie cât se poate de reală prin satul de care îi este atât de drag unde își va găsi uitată, printr-o ladă ferecată prin podul casei, „păpușa” trăirilor vechi ca acum doar a-i „învârti cheia/și voi da drumul copilului din mine”. Devenind la rândul ei „personaj de poveste”, poemul deschizător vizează fie o lume virtuală cu toate ispitele ei, fie o lume prin care bântuie umbre ale unor ținuturi orfeice, alunecând cu certitudine dinspre concretul lumii imediate spre povestea în care îngrămădește visele ei de suflet. Partitura acestor vise transformate într-un lirism aparte poeticii feminine, ce ne-a teleportat pe un tărâm miraculos unde și-a ars destinul cândva, se revendică de la suprarealism și spiritul mult epicizat al existenței până la rostul căutării de sine și adâncirii în taina și misterele satului: „de atunci trăiesc într-o casă cu stuf și pelicani/la fereastră/nopțile sunt felinare agățate de ramurile cerului/zilele ploioase m-au învățat să torc gânduri/iernile le dorm de când le știu/și lustruiesc tinda lunii/în speranța că satul meu invizibil/nu va fi luat/niciodată/de ape” (apoi se auzea cântecul). Un ciclu intitulat „chiar așa” e un registru epic de stări lirice cu care satul natal o întâmpină ori de câte ori are loc o întoarcere la el cu amintiri cu tot.
Gina Zaharia face parte din categoria poeților care scrie o poezie anticonvențională (având ca repere poezia neoexpresionistă și neosuprarealistă la nivelul imaginarului), lăsându-i spațiu și cititorului pentru imaginație și interpretare. „A venit fata lui Alexandru/ea este/uite cum poartă caierul acela de vise”, o întâmpină la porți oamenii locului. Din unele poeme, ca „fotografii de arhivă”, ne privește un tată „cu ochii întemnițați într-o lacrimă uriașă” care-i pregătise femeii lui „o casă cu luna în fereastră”. Mai aflăm că „în casa bunicii ardea lampa de mult/a lăsat-o așa în speranța că va avea/cine să-i țină fitilul aprins, iar unei bătrâne „gardul bisericii îi aducea roiuri de umbre liturgice”. Și în general „niște tablouri” îi amintesc de „scrisorile timpului”, știind că „nu e ușor să-ți descarci sufletul” când în ele ți-ai redescoperit copilăria. Astfel de secvențe (ori) felii de viață nu au cum să nu atragă atenția cititorului într-o bună dispoziție lirică; prioritară fiind predispoziția ludică și reconstituirea pseudo-epică a trăirilor sale. Cu alte cuvinte, „în colivia cu idei” a poemelor din primul ciclu al cărții în care cititorul va observa cum „se strângeau la vorbă gândurile”, forțele nemărturisite ale ființei sale ne atrag în proximitatea zonei de mister a satului natal. Cel de-al doilea ciclu (intitulat călătorii deraiate), precum și ultimul ciclu fântâni pentru mâine, au discreția unei minime rostiri în tabloul primelor iubiri, în fragmentarismul ei biografic, dar aura e de poetă împăcat-confesivă, ori grav-meditativă în spațiul poeziei feminine. Acum relația cu natura, cât și latura erotică (schițată epic) a unor stări intime proiectate într-un cadru autentic e una cât se poate de firească, iar strigătul surprins în subiecte grefate direct pe inimă e un prim semn că povestea ei alunecă în metafore subtile către cititor. La nivelul imaginarului, cu o notă de un optimism-confesiv, poetei îi reușesc construcții suprarealiste atât în plan ideatic, dar și de mare efect: „te aștept într-o seară de joi/să lași noaptea-n izvor să coboare/între noi stă o mare de ploi/dar gutuiul/e încă în floare” (te aștept într-o seară de joi). Cartea își așteaptă în continuare lectorul care să-i descifreze pe mai departe bogăția metaforică în acest spațiu ce i se poate atribui poeziei.

„cântece pentru vrăbii și motoare”/ 2024, ed. Vinea, de Daniela Șontică

„Între minutul acesta care bate și celălalt” (cum spune Magda Isanos) e ceva ce sufletul poate ostoi pustiul din tăceri dacă îți așterni pe hârtie gândurile, așa cum face Daniela Șontică în cartea ei, gândind că cititorul se va teleporta mai ușor în lumea basmului din care a fost trimisă și scrisoarea poetei către credinciosul sancho: „orice dulcinee/ ar alunga mârțoaga,/ ar lua condeiul și i-ar scrie/ credinciosului sancho/ spre clarificare”, pentru că „adevărata dulcinee ar alunga/ mârțoaga lui ponosită și ți-ar scrie/ că așa se face, credinciosule sancho,/ că mi-am trimis inima pe șesuri cu gazon/ direct spre morile de vânt” (credinciosule sancho). Cartea ei de poezie este constituită din „firimituri” de viață sub forma unor secvențe cinematografice gen flick flash-uri, iar căutările ei poetice își vor o privire focalizată pe reflecția unui transfer de substanțialitate a participării cuvintelor în construcția poemului concret. Versul la care recurge poeta e scurt, concis, iar sugestia secvenței proiectate e constituită din stări sufletești nedefinite, făcute să atragă atenția precum firul întins al undiței în oglinda textului. E ca și cum poezia ar fi o mică epopee scrisă la persoana întâi, viața poetei fiind fabuloasă și făcută din fapte mărunte („înaltă e doar întâmplarea”), dar ceea ce dă fosforescență imaginilor zugrăvite este și intuiția sublimului căutat în acea ideatică a cuvintelor care îi sunt hrană. Vorbim de acele momente ale vieții care nasc gânduri: mai apoi frustrări, neîmpliniri sentimentale, armonii pierdute, radiografiind etape și stări pentru o evadare menită să dea contur și grație singurătății, ori să exprime drama separării de tristețe, ritmuri ce cadențează amintiri peste imaginea unei poete care se înalță cântând asemeni „scripcarului de pe acoperiș”. Dar poate umbrele trecutului să-ți încătușeze visul? Un vis trăit încă din adolescență? Poemul „să mă fi numit maria” e binecuvântarea adusă acestor povești de iubire ascultate în plânsul viorii făurită din lemnul paltinului de „scripcarul de pe acoperiș”: „să mă fi numit maria,/să nu fi avut un sânge atât de clocotitor,/să fi dus o viață retrasă/într-o casă de pe malul lacului,/să fi fost stăpâna/celei mai frumoase hulubării,/să fi avut harul/de a salva de la moarte/fluturii trecuți de o zi,/să nu se fi risipit pe mine/cuvintele binevoitorilor,/și mai ales toate iubirile mele să fi fost tu./dar așa,/ce lucru scandalos,/te-ai aplecat/în țărână și ai cules aura mea/zdrențe, zdrențe”. Pentru cititor poeta este ca un ghid vrăjitor, un magician al labirintului său cât de cât epic, din care tot ea te scoate în cele din urmă pe cărări neumblate cu o idee deschizătoare de perspective nebănuite care să te facă să te dai de partea magicianului, cu tot ce mișcă, suprarealist-spre firesc, prin lumea ce o creionează: „am văzut de dimineață vântul roșu/prin părul lui, din ochi îi curgea un fluviu,/o graniță între vară și ghețuri,/vântul era roșu/apa era verde,/iar peștii îngrășați săreau pe maluri,/se odihneau în visele copilului/din basmul fără sfârșit,/pe frunte i se odihnea ideea unui rid,/iar fetița hoinară/își rezema păpușile de roțile camionului”(vântul roșu). Printre temele atacate, precum relația cu divinitatea, cu lumea florilor, cu iubirea, ne-am oprit la relația cu „el”, cel cântat în poeme ca: elutibui; aură; dragă făt-frumos; inorogul etc., în care poeta e tulburată și fascinantă când are revelația poeților ce au cântat dragostea, conform căreia iubirea se învață odată cu nașterea sub „o stea cu noroc în dragoste”. În acest labirint, în care arde și viața ei, el (cel care: „îmi spune că vrea să plece pe vârfuri/până la marginea primului viscol?” și încă mai aleargă „spre zarea pe care/o împingi tot mai departe”), îi stârnește și îndoielile ce ni le răscolește uneori viața. Dar despre descifrarea vremurilor din viața poetei care aduce laudă florii de anghinare „în care mi-aș face cuib”, nu doar pentru a ne întreba „ce facem cu femeia cu părul de iarbă albastră?”, se va convinge și cititorul, când lectura îi va prilejui o incursiune tulburătoare în spațiul acestor poeme.

Daniel LUCA

Dicționar de simboluri în versuri

Despre semnificația titlului celui de-al cincilea său volum de poezie, Hora inorogului (Editura Salonul literar, Odobești, 2023), Lucian Strochi afirmă că este o „horă imposibilă, inorogul fiind un animal solitar”.
Dacă hora aceasta e imposibilă, nici misiunea de a scrie despre ea nu e departe, aflându-ne, practic, în prezența unui dicționar de simboluri în versuri al regnului animal, chiar și ordinea titlurilor poeziilor (care reprezintă denumirea animalului) fiind alfabetică.
La finalul volumului sunt așezate și poezii de o altă factură, animalele nelipsind, însă, nici de aici. Nimic mai firesc, omul însuși fiind, la rându-i, un animal.
Poetul nu este un simplu enunțător, un spectator, ci este un participant activ: el aude și citește despre animalele în cauză (atât reale, cât și imaginare), ori se întâlnește și chiar se angajează în discuții captivante cu acestea.
Trimiterile la legende, mituri și diverse scrieri sunt atotprezente. De pildă, albina înseamnă suflet („Dacă citim și-n alte tipare, /Albina-i a sufletului/ Și-a cuvântului/ / Întrupare”) iar balena nu doar sprijină pământul, ci e chiar o zeitate („Dar trebuie spus, fără fasoane,/ Că nu are decât fanoane./ Totuși, balena-i un cetaceu, / Adică aproape un zeu”).
De asemenea, buburuza face legătura între om și Dumnezeu („Ați înțeles, / Este ales / Al omului blând mesager/ Către Atoateziditorul/ Și Atoateștiutorul”), calul e un întreg univers („Citesc în Upanișade/ Despre fantastice cavalcade/ Și-nțeleg / De ce un cal / Nu e un animal,/ Ci universul întreg”), furnica e un sfătuitor înțelept întru cinste și corectitudine („Aud / Că în Talmud / Furnica-i învață pe toți / Să fie cinstiți și nu hoți”), iar hiena nu semnifică voracitate, ci cunoaștere [„Suntem considerate/ Simbol de voracitate; / (…) / Ceea ce vrem să se știe/ E că suntem o alegorie / A cunoașterii, priceperii, științei”) și exemplele ar putea continua.
Este evident caracterul educativ al acestui volum, care poate fi citit la orice vârstă, iar simplitatea poeziilor e doar aparentă, cuprinzând într-însele multă profunzime. Umorul nu lipsește („L-am văzut cu capul îngropat în nisip;/ Se rușina; purta slip” – Struțul), existând și o apropiere de fabulă.

Privighetoarea, o muză

O (re)întoarcere la natură propune Luiza Teodorescu în volumul de versuri Cântecul păsării spin (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2024).
Natura e văzută ca o oază de liniște în fața tumultului zilei de azi, în care timpul nu e nicidecum un dușman. Pentru că aici timpul este chiar un prieten devotat [„Anotimpuri au curs peste noi / Zăpadă, arșiță, ploi. / (…) / Dar timpul n-a fost o povară, / S-a scurs ca briza ușoară” – Muguri] și chiar dacă e inevitabilă curgerea lui, în urma sa rămân amintirile, cu condiția trăirii cu adevărat a clipei („Amintește-ți, în zori, de anii / Când înfloreau pe alee castanii, / Muguri vedeai pe trupu-mi de lut, / În anotimpuri care-au trecut” – Muguri).
Nu totul este idilic, durere și tristețe există, însă frumosul din jur are puterea de a aduce lumină și speranță în suflet („Aș vrea să prind din frumusețea / Ce generoasă mă-nconjoară, / Să o cuprind, s-alung tristețea / În liniștea care din cer pogoară” – Oglinda; „Când liniști de-argint te înconjoară / Și-n jurul tău e doar frumusețe, / Uită existența umilă, banală, / De suferință, teamă, tristețe!” – Din pomi argintii).
Chiar și atunci când moare, natura se pregătește de înviere, nu se pierde nimic, căci totul se transformă, iar omul nu are decât de învățat (floarea de pe ram „Nu credea că moare. / Vântul o alină, Îi șoptește-n taină, / Iarna o să vină, / Cu alba ei haină, / Lacrima ți-o șterge, / O transformă-n floare, / Tandru s-o sărute / Proaspăta ninsoare” – Lacrima de floare).
Așa cum trupul păsării spin se metamorfozează în cântec, așa și poezia trebuie să fie un cântec al poetului, născută din suferință, durere, dar și din bucurie, din iubire („De raze luminate,/ Strofele strălucesc, / Le pun, le las deoparte, / Și tot ce îmi doresc / E să mai văd o dată / Aripele cum îmi cresc” – E noapte).
Nu e de mirare atunci că muza pe care o dorește poetul nu e femeia, ci privighetoarea, cu-al său tril inconfundabil („Fă-mi mantie verde din frunze / Și-n suflet mai pune-mi o floare / Și stropi de rouă pe buze, / Iar muză, o privighetoare” – Dorință).
Totodată, poezia e văzută și o cale de rugăciune pentru iertarea păcatelor omenirii, de ieri și de azi („Perspectiva șoimului, / Din voința Domnului, / Învață din nou a iubi, / Iertarea
s-o poți dărui!” – Din văzduh).
Poezia Luizei Teodorescu poate părea desuetă, însă autoarea își asumă crezul poetic și își recunoaște apartenența romantică („Parte-s din a romanticilor castă, / În sufletul meu port
floarea albastră, / Doar ea mă inspiră, îmi ține vie / Tenta suavă de melancolie” – Testament). De aici și candoarea, delicatețea scriiturii, care ajunge cu ușurință la inimile cititorilor de poezie, deși va naște controverse critice.

Distribuie: