Fărădelegea lui Călin – Stolen words
Cum facem, cum nu facem, tot rău este.
Credeam că se tranșase chestiunea autenticității documentului, că se verificase deja veridicitatea înscrisului utilizat pentru una sau alta în proces. M-am înșelat. Art. 304 reia operațiunea ce deja stătea scrisă prin articolele ce-l preced, adică, bănuiala devine suspiciune, suspiciunea devine motiv pentru trecerea la fapte, iar faptele trebuie constatate prin probare. O parte are îndoieli că textul nu e conform, că este fals, ori semnătura este a altcuiva. Deși Al. 2 stă mărturie că doar originalul este justificativ și trebuie adus în instanță, indiferent de situația ședinței în care se aduc învinuirile de neconformitate – că e partea deținătoare, a copiei, care, culmea (mi-am amintit), are parafa grefei, prezentă ori ba -, în întâiul i se cere celui ce incriminează „… să arate motivele pe care se sprijină.”, cu toate că simplitatea obligativității deținerii (și ea cred că există undeva) documentului original la purtător (când este; la fel, se cunosc procedurile scoaterii lui la lumină sau autentificării copiei…) în ședință ar putea rezolva pe loc inextricabila enigmă. Lipsa în ședință, conduce la ordonarea de către instanță părții să se prezinte pentru a lua la cunoștință de învinuire și pentru aducerea documentului genuin, evident să și spune ce și cum. Fără indicarea momentului: înainte de ședința ce urmează incriminării sau în ședință. Al. 3 dă totuși o soluție ce poate fi răspuns la momentul semnalat ca incert. În același spirit, al ordonării, instanța cere părților să compară în fața ei, înainte chiar de prima înfățișare – nu se schițează cadrul -, dacă partea cu documentul se declară falsificator, printr-o întâmpinare, însă, nu se specifică și de ce. Sub pelerina proteguitoare a reprezentării, părțile pot apela la „… mandatari cu procură specială.”.
Tot nu pricep la ce mai este bun un document fals, de ce nu este efectiv scos dintre actele necesare și sancționat falsificatorul din oficiu. Dacă s-a evaluat și s-a dovedit nelegitimitatea lui – se iau în calcul ștersăturile, adăugirile, corecturile; astea să fie falsurile, ele să dea totuși viabilitate?; e cam ca hoția actuală: ești mai hoț sau mai puțin hoț în funcție de valoarea obiectului furat -, se trece la pasul doi: semnare de părți ca astfel să fie luat de bun, predare grefei, contrasemnare de către grefier. Numai că, părțile se pot prevala de nesemnare. Se consemnează și cam atât. Art. 305.
Ia uite unde era ce trebuia înainte. Aici. La Art. 306. Chestiunea totului sau părții, folosirii sau nefolosirii, refuzului de răspuns că l-ar mai folosi sau nu partea ce la prezentat pentru a-i servi. Adunate, înlătură documentul denunțat ca fals cu totul sau mai puțin de atât. Însă, dacă denunțătorul are acțiunile de sus ale denunțatului, înscrisul rămâne întru totul „… ca recunoscut.”.
Constatare similară la Art. 307. Cum că, deși fals, nu este retras documentul, dar dacă este indicat mistificatorul. Instanța suspendă procesul și înaintează parchetului falsul pentru cercetare.
M-am grăbit să dau vina pe CdPC, întemeiat. Un cuvințel la începuturi nu strica. Ca acum, la Art. 308, să se spună mai multe, nu să se încerce tot un fel de „aburire”. Că neîncadrându-se la fapte penale, fake-uirea va fi încadrată la fapte civile, cu mijloace de probă la îndemână.
