Literadura nr. 35 (7)

Paulina GEORGESCU

Două vieți, un singur destin (fragment)

Departe de Dora, departe de uscat, Victor suferă și mai tare. Nu se aștepta să se simtă atât de străin și de singur pe vasul acesta care trebuia să-i ofere distracție… El, care a fost un rege mereu… Și a iubit nemărginirea mai mult decât propria viață. Cum să nu-i ducă dorul femeii iubite? Călătoria aceasta nu are niciun farmec, niciun sens fără Dora. Își amintea cu amărăciune cum o judecase pentru pasiunea ei de a scrie, iar acum el însuși era prins în aceeași capcană…
Doamne, ceea ce condamna la ea, acum s-a molipsit și la el…
Învăț să-mi trăiesc timpul, știind că, în curând, mă va sfârși el pe mine. M-am căpătat cu o scară pe care urc și mă întreb dacă aparține timpului meu sau am greșit treapta pentru că pe scara aceasta doar se urcă… nu văd pe nimeni să vină înapoi. Am fracțiuni de secundă când rămân agățat între mă urc și cobor, neștiind dacă este timpul, sau ora, sau numai o goană nebună, sau o scurtă ieșire din existentul meu, din trăirile mele… M-aș bucura să evadez din anumite bucle de timp care mă trag, mă încolăcesc, mă sufocă, neîndrăznind să mai urc. Dar le iau ca pe niște aisberguri ce pornesc spre apele calde ale timpului… acum e liniște… și ascult curgerea…
Depărtându-se tot mai mult de lumea pe care o cunoaște, înaintând pe alte canale, navigând în alte oceane, explorând alte fâșii de uscat, Victor simte și mai multă durere. De ce nu l-a însoțit Dora? De ce nu a înțeles că el nu putea trăi într-o cușcă, că avea nevoie de libertate, de aventură, de necunoscut? De ce s-a încăpățânat să-l refuze? Când îi spusese cât de mult își dorea forma aceasta de libertate? Acum, nimic nu mai este la fel… Nu știe nimic despre Dora, despre ce simte ea, despre ce face ea. Oare îl mai iubește? Oare îl mai așteaptă? Se simte asemenea unui naufragiat într-o insulă. În aceleași timp, el nici nu bănuiește chinul prin care trece și Dora… Asemenea ei, începe să-și noteze și el în jurnal…
Suntem în apele Oceanului Atlantic… Văd ape, ape… și cer. Înot pe un asfalt imaginar, inundat cu mine și tine. Sunt un Robinson Crusoe naufragiat pe o insulă. Și caut liniștea… Din când în când, văd bucăți din mine și din tine plutind pe valuri. Aș vrea să strig după tine, să te chem înapoi la mine. Dar nu am voce, nu am putere. Mă copleșește dorința de tine, de mirosul tău, de atingerea ta. Dora, Dora… dragostea mea… Cum pot să trăiesc fără tine? Cum pot să respir fără aerul tău?… Și ce dorință îmi vine! Să mă întorc pe uscat… Dar poate un pește să respire departe de ape? Dora, Dora… iubirea mea… Nu pot trăi fără tine…
Victor nu înțelege nimic din ce i se întâmplă Dorei. A mers pe apă două zile întregi, fără să vadă niciun semn de uscat. Se simte obosit și bătrân. Parcă ar fi trecut o viață de când a plecat de acasă. Călătoria asta e un coșmar, se gândește. Nici nu mai știe câte zile au trecut… Și se va întoarce la Dora…
El este conștient de prăpastia creată între ei. Vor reuși oare să se reconstruiască? Să reformuleze iubirea? Mai ales acum când și el are aceeași pasiune ca Dora… Este captivat de un laptop, de cuvinte… și taste… pe care le apasă… Până când se pierde într-un vis, într-o pasiune care îl devorează… Victor scrie, scrie fără oprire, cuvinte care îi curg din suflet și care îl fac să se simtă viu. Dar ce folos, dacă lumea lui reală s-a prăbușit? Ce folos, dacă a pierdut iubirea vieții lui? Acest lucru nu poate să-l înțeleagă… De ce a făcut-o? Și se întoarce în timp… la trăirile Dorei… când se agăța de cuvinte, de taste… de laptopul acela… pe care îl considera un rival…
Încă o zi fără tine… De când am plecat viața mea nu mai are sens. Simt că mă pierd într-un labirint al amintirilor, fără nicio ieșire. Nu mai știu cine sunt, ce vreau, unde merg. Totul se schimbă prea repede și eu nu pot să țin pasul. Parcă aș fi pe o barcă fără cârmă, plutind spre necunoscut. Nu știu ce mă așteaptă la capătul drumului… Poate un miracol, poate o catastrofă… Poate nimic…
Sunt unicul supraviețuitor de la marginea clipei trecute. Poate ar trebui să mă întorc, dar constat că nu am niciun indicator de întoarcere. Prezentul fuge, se îndepărtează ca o Fata Morgana… Eu mă zbat ca un pește prins în nada trecutului… șterg cu mâna pânzele de păianjen țesute prin memorii de gânduri, sau clipe… Mă lupt și înaintez pe tărâmul necunoscut al secundei ce vrea să pună stăpânire pe ultima bucată din mine… Restul este deja stăpânit dinainte…
Pe aici… se aude… că ne apropiem de Triunghiul Bermudelor… Am auzit și eu de Triunghiul Bermudelor… Dar nu mă tem de el. Nu am nimic de pierdut. Dacă aș dispărea, cine ar observa? Cine ar plânge? Cine ar ține minte? Doar tu… Dar tu ești departe… Prea departe… Poate că Triunghiul Bermudelor este singura mea șansă să te revăd… Să te regăsesc într-o altă lume, într-o altă viață… Să începem totul de la zero… Să fim fericiți…
Victor și Dora își țin câte un jurnal fiecare. Scriu neîntrerupt, fără să știe unul de altul. Dorința și dorul îi împing să-și descarce sufletul între pagini. Dacă Dora ar cunoaște transformarea lui Victor, oare ar mai exista chinul și suferința unei arderi pe rug?
Știi, mi s-a întâmplat astăzi ceva foarte ciudat… O femeie, în încercarea de a purta o conversație, a început să-și dea o părere… Să-mi spună că se bucură că ne-am despărțit. Vorbea. Și cuvintele ei îmi loveau sufletul deja mutilat. Nu voiam să mai aud tot ce scoate pe gură… Nu suportam s-o ascult. Lovea în tine cu fiecare cuvânt. Și atunci am tăcut, privind aiurea în altă direcție… Era ca și cum plecasem… Fugisem de-acolo, lăsând-o să vorbească cu ciorile. Pentru că numai ele, ciorile, se urcă pe cadavre… Voiam să o sfâșii, să o fac bucățele și să pun fleicile de carne crudă la lupi. Orice, dar să scap odată de ea, de toate săgețile otrăvite… Când o iubire se termină, nu se termină tot… Poate peste ani, într-o zi, întâmplător, ne vom trezi față în față… Dar nu va fi în viața aceasta… Încă mai trebuie să mă rup de trecut. Și să curăț până la ultima picătură otrava inoculată în sufletul meu. Voi tăia legăturile…
Și, din momentul acesta, Dora își pierde amintirile. Foarte vag, clișee distorsionate. Victor neavând formă. Chiar o pune pe gânduri… De ce a uitat? De ce nu mai poate să-i reconstituie ochii, buzele?

Emil Iulian SUDE

Este cetățean român de etnie rromă (n. 6 septembrie 1974, București). A debutat cu volumul de poezie „Scărarul” (Ed. Grinta, 2014),volum tradus în limba ebraică și publicat în Israel de către Menachem Falek. A mai publicat volumul de poeme „Chiar Nu” (Timișoara: Editura Eurostampa, 2016), în cadrul unui concurs de manuscrise cu publicarea acestuia.
„Povești” – 2018, a apărut în urma participării la concursul de manuscrise organizat de Centrul Național de Cultură a Romilor – Romano Kher.
„Rapsodiile unui gelos”; Volumul „Paznic de noapte” apărută în anul 2023. Are în pregătire manuscrisele: Hipnotice”, „De dragoste”, ,„Cupru”.

Din manuscrisul ,Hipnoticele”

Transfer de stare

De la mine la tine de la tine la mine.
Punctul zero. De aici. O parte a mea din întregul meu spre tine. O parte a ta din întregul tău se combină. Cu o parte a mea din întregul meu. Alterată. Partea mea și a ta din întregul tău se hrănește cu celelalte părți ale întregului tău. Permutări în avans. Daca sunt trist și tu ești trist deja. Înseamnă că tristețea mea mai mică nu te va atinge. Dacă eu sunt bucuros și tu bucuros deja. Înseamnă că bucuria mea mai mică nu te va atinge. Preludiul alegerii de către ele însele alegerile.

Nu putem alege din ce nu putem alege

Cauza cunoaște consecințele. Bucuria mea este mare tristețea ta se micșorează.
Tristețea ta este mare bucuria mea se micșorează.
De la tine la mine de la mine la tine. Sindrofie. Tristețea sau bucuria sunt compromise cu tine cu mine.

Scurtcircuitare

Dacă două iubiri de aceeași intensitate se vor întâlni – se vor anula reciproc.
dacă două inimi vor bate la unison-se vor anula reciproc. mințile dacă se vor întâlni trupurile dacă se vor întâlni aceleași întreguri se vor
anula reciproc. doi Dumnezei dacă se vor întâlni se vor anula reciproc

de asemeni va anula de asemeni

minus nu va atrage vreodată minus. plus nu va atrage vreodată
plus. doar cel cu aceeași vibrație îți va răni și urca sinele în cap până la anulare. cel mare față de tine trebuie să te pregătească pentru
anulare. cel mic față de tine trebuie să te ajungă să te poată anula.

de prea dulcele și de prea poruncitoarea
și de prea inflexiunea cuvântare
a sinelui aproapelui. toate de la șarpe.
doar pe îhî-ul tău să-l asculți.

punctul din mijlocul cercului este
înmulțit în cercul din exteriorul punctului.
fără-de-cercul mare-punctul își pierde puterea de a te anula.
fără-de-punct-cercul mare își pierde puterea de a te anula.
punctul în extensie este cerc cercul în intensiune este punct.

diferirea nu anulează diferirea. pe fața asta a monedei

„Nu vă temeți! Eu sunt cu voi”

Gramatica și energia

energia estompată
ne fluxul nu ars limba. în ce limbă cântătoarele. în ce limbă frunza toamna frunza iarna limba primăvara. câtă viața în cuib de vrabie. cuibul nu ciripește cuibul nu adevăruiește nu nunuie cuibul hipnotizează. cuibul impresia cuibul muzică.

muzica pentru cunoscători

aproximativ limba transportatoare
neoprire de energii. neoprire.
cum se opresc în gramatica limbii. în trup și spirit de ne poet grațiile se sinucid.

tragem de limba frumoasă o umplem de aftă. o tragem afară
din gura balaurului expresiv o rulăm
să-l înece.

foi de ceapă bune cotorul și miezul verzei

esențe emoții seducții limba universală
cu tot cu tăcere cu tot cu mistere

Unire în fiecare parte

Ce nu sunt
înlocuiește ce sunt
mâna mea dreaptă
perspectiva mâinii mele stângi
piciorul meu drept perspectiva
piciorului meu stâng
dacă aș avea cinci mâini în realitate
mă folosesc de cele două mâini
din irealitate

umplu un gol prin mișcare prin mișcarea golului în plin

fiecare gest al mersului implică
mai multe picioare care nu se văd.
fiecare gest al prinderii
implică mai multe prinderi
ale acelorași palme in mișcarea
de prindere a unei singure palme

nemișcarea-mișcarea stării pe loc
pasărea planează bătând din aripile nevăzute

dacă toată lumea m-ar cunoaște întreg

nu mai sunt om

Adrian Simeanu

Eveniment cultural

Ana Dobre, la Pitești

Profesoară la Alexandria. Scriitoare bine documentată. Critic literar îndeosebi. Prezentă-n atâtea reviste îndreptățit. Tema discuției, „Poezia postmodernă și revistele literare”. Despre postmodernism s-a discutat amplu. Explicit și lămuritor. Doamna vădindu-se pricepută-n materie. Ca un veritabil cadru didactic experimentat. Numai că discuția liberă n-a mai ajuns și la revistele literare. Domnia sa promițând o altă întâlnire, poate, despre ele. Ce bine-ar fi de s-ar întâmpla asta fincă subiectul e, dintotdeauna, vast și ultrainteresant…
S-a discutat în schimb despre recunoașterea axiologică, reprezentativitate veritabilă. Subiectivitate inevitabilă, orgoliu auctorial. Canonu` literar, „istoria frauduloasă”. Până și licențiozitatea poetică. Aducând în discuție, exemplicativ, nume grele și întâmplări din literatura română și străină. De ieri și de azi. Ba chiar și din psihanaliză, foarte potrivit…
Amfitrionu` Virgil Diaconu a încercat și de astă dată să-și arate niște nemulțumiri la adresa unora dintre colegii săi. Literați de vîrf`pe care viitoru` nu cred să-i detroneze vreodat`. Invitata încercând cu tact să instituie un necesar echilibru-n chestiune. Și pledând convingător pentru judecarea operei și nu a oamenilor făuritori ai acesteia. Adică pentru obiectivitate (câtă poate fi ea) și nu pentru situări subiective exacerbate și de neînlăturat în timp…
Prin cantitatea de cunoștințe și modu` clar de expunere a lor (ce-aduce-a filosofie), spusele sale se dovedesc utile. Urmărind-o atent fost-am în câștig. Ideatic, informațional. Nu spun că le împărtășesc întrutot. Preponderent însă, da. O reîntâlnire cu stimata invitată teleormăneană ar spori neîndoios acest câștig. Ar limpezi altele- atâtea, aducându-ne categoric mai aproape de literatură. De cultură autentică. Mare nevoie de-acestea fiind și-n țară, și-afară. Mie sigur nu mi-a stricat o oră-n bancă, iarăși elev, cu doamna la catedră. Știe carte…