Ora de muzică 2 – Arrogant musician
Când are omul ce pune deoparte….
Este și 43 o vârstă, tocmai bună să tragi o linie. 1995 reprezintă pentru Copeland acel moment din viață când aduni cu mândrie cele personale spre a le reoferi celorlalți. Toată munca sa ca artist solo, sub pseudonimul Klark Kent, a fost strânsă în CD-ul „Kollected Works”, piese înregistrate în perioada 1978-1995, toate opt de pe albumul „Klark Kent”, realizat în 1980, încă patru ce nu au apărut pe vreun disc, „Too Kool to Kalypso”, „Office Girls”, „Thrills” și Office Talk”, o nouă versiune pentru „Love Lessons” și două încă „nefăcute” anterior, „Strange Things Happen” (înregistrată printre „picături” în timpul filmărilor africane pentru The Rhythmatist) și „Stay Ready”. Cestea din urmă sunt imortalizate…. Nu ghiciți, fiindcă nu v-ați putea închipui că un european ar merge… deși…. în Asiria, acolo. Tot despre realizarea acestei colecții, Wikipedia susține că sub același alias Copeland a mai produs un cântec, „Yo Ho Ho”, introdus într-o compilație a IRS-ului, „Just in Time for Christmas” în 1990. Sting are un comentariu la decizia de a nu interpreta „Don’t Care”, de pe albumul The Police „Message in a Box: The Complete Recordings”: „Lui Stewart îi stă bine să fie arogant într-un mod haios. Ca-n maniera lui Klark Kent – dacă nu-ți place aroganța mea, suge-mi șosetele!”. Scuzați traducerea, așa se exprimă englezii! Cum a fost primit albumul…. Nea Paul Collins, „debitor” Allmusic, i-o zice p-a „dreaptă”. Că numai orgoliul l-a determinat să facă publice înregistrările. Că vocile sale… fac melodiile de neascultat, insuportabile. Doar că păreri sunt și pro. Un domn, Richard Foss, consideră stilul new wave pop al lui Copeland inventiv, de prim rang, ce combină muzica sensibilă de pe filiera The Police cu versurile îngrijorătoare ale lui Weird Al Yankovic. Au umor, melodicitatea este excentrică, piesele în sine au profunzime destulă cât să reziste la mai multe audiții. Per total, Stewart reușește să furnizeze un pachet excelent, pentru ascultătorii înarmați cu răbdare și deschiși la minte. Singur între toate instrumentele: voci, tobe, chitare, bas, pian, sintetizatoare, mașini de ritm, kazoo și… mașină de scris. Uitasem cu totul de „instrumentul” cu k. Uitasem că prin 2013, 2014 și foarte puțin prin 2015, în proiectul The Gringo, Bonea folosea pe post de „rățoi” acest obiect cu potențial muzical „redus”. Pare-mi-se că pentru o piesă în care varii muzicieni cunoscuți se reuniseră pentru a testa plăcerea publicului pentru muzici puțin, doar puțin îmbătrânite, dar gustate din plin în America: Pay Me My Money Back. Știți și voi, un country mai pop. Sunt povești spuse acum vreo opt-nouă ani. Ce cântări amicale. Pe-atunci încercam să interpretez la ce puteam eu mai bine: vioară, acordeon mic, pian, chitară. Când la una, când la alta. Îmi voi face „datoria” și voi asculta, de fapt, îmi voi satisface curiozitatea pentru cele ne parcurse și iarăși interesul pentru cele deja fluturate pe la urechi.
Lucrul la fundalul filmelor a continuat și la jumătatea deceniului 10 al veacului 20. Două filme de televiziune și un scurtmetraj, White Dwarf, Tyson și Judgement.
Piticul alb are doi producători executivi dintre cei mai cunoscuți, Coppola și Halmi Sr., un scenarist la fel de titrat, Bruce Wagner și patru actori foarte cunoscuți: Paul Winfield, Neal McDonough, CCH Pounder și Beverly Mitchell. Tocmai ce am tras cu urechea. 14:35 minute de un pic altfel față de ce mă așteptam, într-un grupaj scos special, primul de acest fel găsit până acum, postat de un fan, habar nu am cum a reușit să extragă toate track-urile, spune doar că tot materialul a fost realizat ca o copie în ediție limitată. Filele electronice sunt, zice fanul, nenumite de unde au fost descărcate. Despre film…. Că ar fi fost un episod pilot de natură sci-fi/fantasy care a eșuat la prezentare. Este totuși considerat de Copeland ca un film de sine stătător, solid. Trecând peste toate hachițele producției, trebuie să recunosc că în jumătate dintre cântecele există un instrument dintre cele trecute în băncile Pad-urilor, șuierător, uzat cu ani în urmă și de mine. Probabil de la Proteus software-ul vst. Este primul film în care Copeland nu „rupe” ca altădată dizarmonia și reușește fundaluri mai blânde, mai puțin stridente. Desigur, sunt viori, este și o chitară cu corzi de nailon din sfera celor transpuse pe claviaturi, cu șaisprezecimi pe intervale de cvartă și terță (fa, do, mi, do…), dar încearcă altele, cvarte mărite, secunde, septime și altele cu sonorități aparținând flautului de lemn arab și etosului zonal, fluiere încă vreo două tipuri, un oboi nelipsit…. Interesant. Mult mai ponderat încât tot materialul este frecventabil pentru orice tip de ascultător.
Tyson, despre celebrul boxer. Omisesem să remarc lipsa secției ritmice anterior. Nu și în această peliculă, deși, de la început, apare foarte puțin în primele trei minute. Și încă ceva. În ambele filme se disting pasaje în care Stewart acționează „maneta” pitch bender, foarte aproape de naturalețea unor instrumente precum chitara. Și aici se poate marca grija pentru îmblânzirea frecvențelor și notelor disonante. Sunt, dar mai puține. Suspansul îl creează cu câteva sunete grave glisate, cu câteva secunde mici ponderate de timbrele cu un eq mai puțin strident. Găsiți de toate din alte soundtrack-uri din trecut.
Am găsit și scurtisimul video denumit Judgement, regizat de David Winkler. 30 de minute cu tot cu afișajul echipei. Actorul, deși nu știam că așa se numește, Matthew McConnaghey, polițist…. Muzica se încăpățânează din nou să demonstreze că nu toate combinațiile sunt epuizate în domeniu, chiar dacă tehnica dodecafoniei și serialismului a epuizat multe nebunii de intervale. Exemplu: tot șaisprezecimi – mi la sib re mi sol re do#….
