Literadura nr. 35 (5)
Oameni și locuri din Buzăul de altădată (XXXI)
Cu V. Voiculescu la Pârscov și mai departe (I)
„Ce pașnic era satul”
Cu acest vers începe Casa noastră, una dintre poeziile cele mai citate când este vorba despre localitatea în care s-a născut V. Voiculescu: Pârscov.
Cine ajunge în acest sat pășește, de fapt, într-o veche vatră de cultură și civilizație românească, cu rădăcini ajungând până în epoca neolitică. Localitatea – situată pe valea mijlocie a Buzăului – se află, din multe puncte de vedere, la o răscruce de drumuri. Drumuri vechi și ele, drumuri ale transhumanței oierilor coborând de dincolo de munți, din Transilvania, către câmpie și bălțile Dunării. Geografic, zona Pârscovului are privilegiul de a reuni pe un teritoriu relativ mic – frumuseți diverse: dealuri acoperite cu vii, livezi și fânețe întinse, lunci cu sălcii și arini crescând aproape în sălbăticie; la orizont, către nord, domină culmile semețe și albastre ale Munților Buzăului. În plus, ținutul a conservat multă vreme tradiții, obiceiuri și datini de o rară frumusețe, satul propriu-zis apărând menționat în documente, însă, abia la 1515, când Neagoe Basarab le confirma unui anume Tatu Vătafu și altor boieri stăpânirea peste așezare și moșiile ei.
Pe la 1884, pe canavaua anotimpurilor nimeni și nimic nu păreau a tulbura viața patriarhală a Pârscovului. Și totuși, în opera voiculesciană aflăm reperele topografiei care concentra „evenimentele“ și trăirile colectivității: ici un Han cu urși, dincolo o Horă a satului, ceva mai la margini de așezare, în vremea ploilor, apele înfuriate ale Buzăului, aruncau pe mal și-n ciurul copiilor zeci și sute de pești înspăimântați etc. etc.
Cartea copilăriei lui V. Voiculescu – ivit pe lume, după unii la 13 octombrie, iar după alții la 27 noiembrie 1884 – se identifică până în cele mai mici detalii cu viața Pârscovului de la sfârșitul veacului al nouăsprezecelea. De aceea în amintirile scriitorului, cititorul și eventualul istoric și cercetător literar privesc ca într-o oglindă ce nu numai că nu deformează, ci reține până și detaliile semnificative. „Cât pot descoperi eu însumi înapoi, aproape de orizontul amintirii – se va confesa el pe la cincizeci de ani studenților teologi din București –, mă văd un copilaș stând singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle… Nu e nici poezie, nici o poză… E adevărul. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriașă […]. Eram un copil de cel mult trei ani, stăm copăcel între flori de in sălbatic, cu un cer albastru deasupra, cu un șir de munți albaștri în fund, visam cu ochii deschiși la soartă și eram fericit de așteptare. Ce așteptam? Îngeri, pe Dumnezeu și pe Sfântul Petru, pe Sfânta Duminică din basmele cu care mi-era împuiat capul? […] Teatrul nostru cel mai scump erau liturghia și serviciul religios din fiecare Duminică și sărbătoare, mai ales după ce descoperisem sensul ascuns al tuturor gesturilor și aluziilor liturgice. Mai desfătătoare decât orice gală de operă din câte am văzut de atunci încolo, mi-au rămas pentru totdeauna deniile Paștilor, cu marea și minunata Vinere, când cântam prohodul. […] Ocolirea bisericii, slujba triumfală a Învierii au pus pecetii indelebile pe o amintire ce n-aș vrea să o pierd niciodată.“
Aceste mărturisiri (ca de altfel și celelalte cuprinse în textul Confesiunea unui scriitor și medic) ne apar – perspectiva vremii de azi – ca deosebit de importante și dincolo de informația propriu-zisă, referitoare la anii dintâi ai vieții scriitorului. Ele atestă atât o ipostază a copilăriei lui V. Voiculescu, cât și rădăcinile, foarte adânci în timp, ale formației lui religioase ca poet, unul dintre cei mai profunzi creatori români afirmați în respectiva zonă a liricii românești din toate timpurile. Volumul Călătorie spre locul inimii (Poeme religioase), publicat postum de către fiul lui, Radu Voiculescu, în 1994 la Editura Fundației Culturale Române, aproape neobservat de critica literară, ne întărește convingerea că scriitorul a fost unul dintre puținii inițiați în Rugăciunea Rugului Aprins, doctrina religioasă pornind din Biblie și cvasi-necunoscută analiștilor operei lui literare.
Ceea ce nu înțelegea copilul de odinioară, dar simțea în străfundurile sufletului său – prin acea „mistică așteptare“ de care-și amintea mai târziu era, în fapt, chemarea divinității, descoperirea vocației de poet religios. Jocul „de-a biserica“, răspândit printre copiii din Pârscovul sfârșitului de veac, nu era nici el „o maimuțăreală și nici o batjocură, ci o reală și sinceră practică copilărească a marilor mistere“. De aici și seriozitatea cu care, imitându-i pe cei mari, părinți și bunici, fiii pârscovenilor transpuneau, în felul lor, ritualul înmormântării îngropând puii de casă ori rândunelele: „Gropițe lângă gropițe, săpate cu săpăliga de grădină, se înșirau mormintele puișorilor jeluiți, toți cu cruci de bețișoare la cap, și asta nu o dată; ci veri întregi și ani de-a rândul. Mi-amintesc de jalea ce ne-a adus într-o toamnă iernatică moartea a vreo câteva sute de rândunici apucate de zăpadă și adăpostite în pod, în porumbar, prin casă. Toate au răposat, însă toate au avut parte de înmormântare, mi s-ar fi părut un mare păcat dacă nu aș fi făcut-o“.
Adrian SIMEANU
În memoriam
Constantin Voinescu

Se duc, rând pe rând, și scriitorii. Că iubirea, boala și moartea nu cer voie când vin pe capul omului. Așa întâmplându-se și cu profesoru`, scriitoru` și publicistu` mai sus pomenit. Pe care l-a răpit recent, la optzeci de ani, în plină putere de muncă, o maladie necruțătoare…
Am conlucrat vreme bună cu dânsul, în calitate de colaborator permanent la revista slătineană OLTART. Pe care-o scotea-n lume trimestrial, punând paginile ei la dispoziția unor condeie locale, dar și naționale. Eu numărându-mă, onorat, printre ele. I-am citit și recenzat câteva dintre romane. Sau rubricile de gramatică, interesante foarte. Iar când nevoia mă-ncolțea apelam la sfatu` său întotdeauna avizat…
După tată era argeșean, după mamă, bănățean. Știa carte multă și-avea condei de romancier și umorist grozav. Era un lingvist de precizie și-un îndrumător de nădejde în zona filologică. Regret inevitabil dispariția sa și nu-l voi uita. Să-i fie țărâna ușoară, Dumnezeu să-l odihnească. Condoleanțe familiei!

