Propoziții pretențioase – Armarul
Nu-mi amintesc chipul polițaiului. Poate numai dacă l-aș vedea….
Lucru imposibil. S-a dus la ale sale, cred, cum și alții au părăsit lumea asta căreia îi găsiseră loc de împărăție proprie. Deși, doar în privința nației de sămânțari, regii ordinii mai făceau rabat de la indulgențe și mai scăpau orașul (arar, dar regulat) împânzit de țigani, spurcat de culoarea, de mizeria pe care o purtau perpetuu pe ei, de ei înșiși. De parcă nu era suficient că ani în șir, mai bine de o sută, tronase hegemonia evreiască peste târg, nu fusese suficientă invazia țărănimii plecată de la sapă doar ca să se prefacă, în salopetă, că muncesc prin zona abia încropită industrial ori prin alte inițiative ceapiste cu iz de secție, precum și Intercoop-ul fusese. Lipseau țiganii.
Așa au ajuns unii dintre ei să caute râcă, să o iște și să întoarcă deseori orașul pe dos. Și-și găseau de lucru pe unde puteau să se contreze cu unii pe măsură. Ba cu gașca de la Piață, ba cu cei de la Gară, ajunseseră până și la bălțățeni. Era o adunătură de lepre foarte puțin – sau nu știam noi, copiii, adolescenții cuminți – luată serios la întrebări de autoritățile competente. Mai ales generația lui Nicu Cotoi. Nestingheriți, arhonți peste legea străzii.
Ceva-ceva a făcut și revoluția. După mai puțin de două cincinale, a reușit să împrăștie golanii, care pe unde a apucat și pe vreo doi să-i cumințească. Nicu fiind unul dintre ei. Indiferent de cum se însurase, indiferent cine fusese și cât golănise, n-aștepta ca alte lepre din fosta clică – nu una omogenă; deseori se băteau între ei de sărea sângele pe asfalt și garduri – la vreo parașută și familia ei ca să aducă bani. Nu. Lucra hamal la unul dintre depozitele Ics-ului, descărca saci toată ziua. Și uneori poposea, în drum spre casă, la Terasa Parc, unde se făcea praf din câteva sute de grame de coniac.
Ce putea să aibă de-a face cu Azbi? Poate că-i ceruse, în anii când presta ca organist în trupa restaurantului cu unul, altul și refuzase să-i facă pe plac. Cum se mai întâmplă uneori în fața clientelei din postura argatei muzici, a „sclavului” pe moșia șefului de local și prietenilor acestuia. C-așa-mi venea câteodată s-o las naibii de cântare, formație și cârciumă, să le pun în alcool bețivilor arsenic și să mă țin de argeaua lui tata fără să mai fac fasoane că-i prea solicitantă, că îmi nenorocesc degetele și că mă consideră oamenii la fel ca la cântat, din d-ei de nație „aromână”.
Dar lui Nicu nu-i puteai da niciun credit când se îmbăta. Nu mai știa, cu cel puțin o jumătate de oră înainte să părăsească restaurantul, nimic. Să te fi bătut cu el. A doua zi te saluta ca și cum toate erau ca înainte de a consuma primul țoi. Rar călca în altă bodegă decât Terasa Parc. Știa, inconștient, drumul, parcă desenat electronic pe Gps, cât îl duc picioarele până să pună cornu-n pernă.
Ce căutase în barul lui Cici? Tot un coniecel, poate și să mai sporovăiască la unul mic cu fostul soț al Aureliei, recepționeră pe atunci la Poienița. Da, lumea la Râmnic este atât de mică, cât să dai de oamenii pe care îi cunoști și în alte conjuncturi, când nu te aștepți. Dar noi, în acea perioadă, tocmai de aceea ne duceam în acel bar. Era mai nou, avea biliarde și puteam să ne mai antrenăm și să ne întrecem unul cu altul pentru orgoliul și palmaresul propriu.
