Literadura nr. 35 (2)

Lidia ZADEH

RĂDĂCINA

mă îndoiesc de mine
până la fibră
ca un copac ce-și caută rostul
într-o furtună fără sfârșit

nici frunzele nu-mi vorbesc
nici ramurile nu-mi amintesc
că ar putea exista un mâine mai blând
sau o furtună mai rea decât precedentele

mă îndoiesc până și de pământ
și parcă tot uit
că el mi-a fost mereu
un sprijin tăcut

dar în tăcerea din jurul meu
unde întrebările se opresc
simt rădăcinile adânci ale cerului

îmi ridic fruntea
las în urmă furtuna ca pe un zgomot
și-mi amintesc
că niciun copac
nu se îndoiește
de rădăcinile
care îl hrănesc

ORDINEA

liniile se încalecă
viețile ni se intersectează
și nimicurile sunt absolut întâmplătoare

imaginația noastră
care sfidează orice regulă
se împletește
cu frigul
unei inimi
care bate la întâmplare
timpul se hrănește
cu marginile noastre
și niciodată nu se satură

oamenii singuri fug unul de altul
fără să știe că împreună
ar putea construi o lume
diferită

dar ce lume?
una în care liniile
n-au nevoie de puncte de sprijin
într-un spațiul gol
unde totul cade și moare
mai devreme sau mai târziu
pentru că atracția gravitațională
este o certitudine

lumea are ordinea sa
dar ordinea
nu-i poate supraviețui lumii
la infinit

MERIDIANELE TĂCERII

pe hărți nevăzute
tăcerea își caută locul
printre meridiane
fără busolă
fără nord
fără sud

ci doar printre linii
care traversează
inimi uitate

fiecare meridian e o rană neînchisă
sau un drum
pe care nu l-am înțeles vreodată

GEOGRAFIE

fiecare tăcere are geografia ei
plină de neprevăzutul unor cărări
ce duc înspre inimi singure
la care cuvintele de dragoste
n-au mai ajuns de un veac
sau chiar peste

uneori ascult vocea lor
adusă de fluturi nocturni
iar
alteori ascult cum coboară în abisuri
unde nici ecoul cuvintelor
nu ar putea supraviețui
pământului

Ana URMA

Tulbur liniștea

De la elegii cu meduze albastre, mandarini în floare, câmpuri de lavandă și mere trecute în coșuri și, până la fructele imaginației aproape-n cădere, este cale de câteva pagini care așteaptă scribul cu sufletul deschis spre poveste. Răscolitoare și dornice să iasă la lumină, ca bobul prea strâns în coajă, gândurile mele, filtrate prin limpezimea dioptriilor cu plus ale conștiinței, se-adună pe foaia velină, ca nu cumva somnul să-mi fure bucuria duhului, ca nu cumva frumusețea să-mi rămână ascunsă. Îmi armonizez trăirile pentru a gusta puțin această pace nesperată, economisind timp și viața acum și aici; bucuria darnică și posesivă mă ia în primire și atunci singur tulbur liniștea… Doamne! Mereu mă întorc la izvorul menit să-mi astâmpere setea, pentru a găsi odihna și putere să adaug timpului semnul meu de prețuire, învrâstat cu odăjdiile magice ale cuvintelor. Cei care nu le-au cunoscut furia plăcută mă vor osândi, fără să știe că apa lor se revarsă de la sine căutându-și făgașul dincolo de osul frunții, șlefuind așchiile mirării sortite izbânzii până când sămânța rodește din cerneluri, chemând fără glas la izvor însetații, dăruiții, aleșii. Jurnalul deschis așteaptă povestea poveștii…
vară toridă –
se înclină spre noapte
toate florile

Deveni zbor

Fără grabă, deznod șnurul subțiat și-n timp ce fluturi ascunși în coșul pieptului se întâlnesc cu cel scăpat dintre file, privesc din nou cerul prin fereastra deschisă. Îmi întâmpină privirea primele stele iar luna fragedă mi-aduce aminte că și mersul pe jos poate deveni zbor, apoi, privirea îmi cade pe același copac. Fie iarnă sau vară, mereu îl descopăr altfel, ca o lumină în mijlocul grădinii, mi s-a imprimat în suflet, talisman transparent cu amprentă solară. Crengile dispuse simetric îi conturează coroana, i le număr: una, doua, trei …zece crengi, suple și totuși puternice, sprijinite pe trunchiul ca un piedestal arămiu. Zece crengi sunt suportul altor zeci și zeci, nenumărate crengi pierdute în păienjenișul coroanei atât de vie, atât de maiestuos croită.
leac pentru doruri –
în dulceața bunicii
umbra nucului

Ȋnceput de lume

Oare, acesta să fie copacul dorințelor?!! Imaginea golită de cuvinte este întru desfătarea ochiului și luare-aminte, așa cum se cuvine unui act al creației desăvârșit în tăcere. Atingându-l, fie și numai cu privirea, mă abandonez și intru în rezonanță cu pulsul sacru al sevelor fără sfârșit. Bucuria netulburată de cunoaștere mă îndeamnă să asociez forma lui fizică cu desăvârșirea ființei umane, prin muzică, poezie, iubire. Lirismul, emoția le resimt și adun într-un singur cuvânt: grație. Grație, fiindcă mi s-a îngăduit a vedea dincolo de frumusețe, cu sufletul odihnit între culoare și formă, mă las prada amintirilor. Primul leagăn, când frunzele îmi mângâiau creștetul într-o blândă și sfântă răcoare, e departe, abia acum conștientizez sărutul divin…. Cu cât mă apropii cu atât mai ușor trec linia de hotar, unde mintea și cugetul cunosc libertatea neîngrădită a spațiului, forma, culoarea, privirea devin totuna. O liniște de început de lume subțiază aerul, nemișcarea și tăcerea fac loc prezenței fluide, față în față, eu și copacul. Filtrez prin furtună de gânduri momentul déjà-vu-ului, acum retrăiesc miracolul uitării de sine, până când, aceeași mâna nevăzută, mă ridică din mine însumi și poposesc în locul devenit familiar.
concert de greieri –
silabe numărate
pe vechiul refren

Manuela Camelia SAVA

CE E PE SFÂRȘITE

Luna se duce să caute liniștea
aud inima cum bate
o orchestră și-a făcut culcuș în atriul drept
tu în atriul stâng

trebuie să cumpăr niște frunze
rămase verzi

mai am câțiva bănuți în buzunare și
aș vrea să închiriez un colț de cer
înalt ca tine

amintirile au gust de vară

STRĂINUL(I)

Trenul a sosit la timp. Toți călătorii și-au ocupat locurile
al meu era 97, al tău era 95
Un tânăr înalt misterios
mă păzea să nu cumva să evadez cu gândul aiurea
ochii lui erau ai tăi
buzele lui erau ale tale
mâinile tale erau ale lui
parfumul bărbătesc hainele mirosind a curat
străpungeau dimineața

și nu puteam evada din pielea care mă
strângea ca o cămașă de zale
în fiecare gară
fumul țigării lui se ridica în rotocoale
mari
pleca și revenea lângă umărul meu
ca lângă un culcuș cald
ca lângă o femeie pe care o iubești și o
împaci după fiecare ceartă
erai tu

DEFINIȚIA POEȚILOR

Ce fac poeții
simt râd plâng dansează printre cuvinte
scriu versuri din când în când
strângând în brațe muza
beau mănâncă trăiesc mor
dar, mai ales, sunt goi
zi și noapte
lepădând pielea de șarpe
peste pietrele uitate de zei

DESEN

Încerc o tehnică nouă
te desenez cu rouă
inima mea a păstrat amprenta degetelor tale lungi
care apăsau pe ventriculul drept
apoi pe cel stâng
să nu uit
să respir
să nu uit
să iubesc

Încerc să mă dezvrăjesc
de tine
dar visul e mai pregnant
aș vrea să te ascult
dar taci
taci
zilele se succed într-un ritm amețitor

REM este o stare normală când
vii mai aproape
de cele mai multe ori ai pielea albastră
și zbori peste nori
răsăritul și apusul te strigă pe numele real

Nu zici nimic
nimic
duci visul la alt nivel
dincolo de ferestrele prin care privesc
începe ceața
ca un parapet pus între noi
trebuie să îl trec
numai să mă plătești cu o îmbrățișare
cu una