Propoziții pretențioase – Arămese
Final dramatic.
Povestea faptelor acelor zile, final de iulie, început de august, o știu mai bine protagoniștii, mai puțin cel care a căzut pradă unei nefericite întâmplări. Pentru el a mai fost doar un prelung vis de final de vară și-apoi…. Vuia deja orașul, numai poliția nu găsise de cuviință să-l aducă pe vinovat la ordine, măcar ca-n vremurile rurale românești, când mi ți-l arcănea pe ăl de nevoie pentru armată. Vreo trei zile Azbi s-a plimbat aproape nestingherit prin târg. Încă noi, eu și Sticlă, plecați spre Poienița, la repetiție, îl nimerisem pe trotuarul de vizavi de fosta Bancă Agricolă, actualmente Fisc și Trezorerie, din ziua următoare, împreună, el, cu Dan Tunaru. Cu cămașa stropită de sânge, parcă special postat la intersecție să vadă lumea ce ispravă făcuse, deși abia dacă se știa ce și cum fusese. Oricum, adevărul curat s-a devoalat după ceva vreme. În mare dezvăluit de Dan, apropiat mie cândva, asistent, părtaș și cumva vinovat că nu și-a făcut treaba cel puțin ca cetățean, oricât de anonim se putea. Și putea. N-o să scot nici victima ingenuă, după perioada „legală” a considerentului justițiar „lovituri cauzatoare de moarte”, fiindcă nu fusese ușă de biserică. Nu uit ce tac de biliard mi-a dat la Casa Armatei, prin clasa a 11-a, doar fiindcă era mai mare și considera că are întâietate în toate. Nici nu știu cum de asemenea specimene erau tolerate pe acolo, la tenis de masă, la popice. Ce buni ar mai fi fost niște armășei, să le mai ardă, chiar ca-n jocul copilăresc de-a armășia, din când în când câteva la palmă cu jordia. Dar…. Oricât de arămiți la chip și trup de-alde Nicu Cotoi, nu merită o astfel de soartă. Ori poate da…. Greu de dat sentințe definitive, niciunul dintre noi, în umanitatea cea mai desăvârșită, n-ar proceda ca armașul călău să iei viața nimănui. Practic, însă, se poate orice. Ăl nedrept să-l detroneze pe cel corect, cel slab să-l învingă pe cel puternic, cel sănătos să sucombe înaintea celui bolnav. Devenite legi ale „firii”, aceste răsturnări de situație te pun pe gânduri și-ți sucesc mințile. Cum naiba de un sfrijit și-un sfios, cum era pe timpuri Azbi, să-i facă de petrecanie unuia care era încălat, antrenat și temut? Logica se pierde cu totul. La despicarea firelor în cele câteva serii numerologice, doi, trei, patru, se face totuși lumină în caz. Și așa te prinde trecutul din urmă, conectându-te la lucruri uitate, știute cât poate un copil să rețină și să pună cap la cap chestiuni de neconceput la acele vârste. Nicu, deși țigan, mai ales fiindcă era din nația asta, făcuse pe craiul și „răpise” o copilă în 1982. Nu memoria numerelor mă îndreptățește să fiu precis, ci o socoteală simplă: abia începusem clasa a 8-a și despre una dintre colegele de an se auzise – și chiar era real – că fugise cu un băiat. Nu era deloc frumoasă, era destul de plinuță, de condiție joasă și cu un an mai mare ca toată generația mea, fiindcă rămăsese repetentă un an. Fuga asta, aveam să constat mai târziu, la o următoare limpezire de creier, că nu era chiar o chestiune de pe azi pe mâine, nu chiar o chestiune ca-n basme, nu ți se pune pata și pe negândite te îmboldește un impuls arzător de mândră sau făt frumos, nu. Alți factori te împing la acest necugetat gest. Că nu vor părinții, că sărăcia este mare și unul sau chiar amândoi fug de ea – ca să dea de una și mai cruntă de obicei – ori vreo altă amenințare stă iminent la pândă. Nici vorbă de frumusețe la cei doi. Sărăcie da, dar să pleci din una către alta și mai și…. Și să te mai duci și la țigani. Asta făcuse Mirela. Fugise din sărăcia lor, de pe colțul străzilor Independenței și Muncii, ca să ajungă în toată „splendoarea” puturoasă a ruinelor din Centru, în inima țigăniei, a cărei singură ocupație era să vândă semințe la poarta Parcului, la poarta Grădinii de Vară și la colțurile zonei Gării, pe trotuarul bulevardului, de unde îi aduna frecvent duba miliției în frunte cu spaima lor: Dima.
