Literadura nr. 35 (1)

Camelia Iuliana Radu

ILUMINĂRILE LUI NICHITA

Flashuri, idei fulgurante, iluminări, când și când, străbat opera nichitiană, schimbând tot ce păruse până atunci o opera solidă, bine închegată. Doar că poetul acesta singular își simțea sfârșiturile și, cu nonșalanța bine știută, mai sărea un gard în altă dimensiune poetică, ducând cu el doar un bagaj minimal. O lua de fiecare dată de la capăt, fascinat de necunoscut și de explorările prin pădurile seculare ale limbii române, care unora le păreau deja bătătorite. Nu și lui, care se avânta prin hățișuri entuziasmat de o idee sau de un gând.
Fiind dotat cu o gândire abstractă remarcabilă, avea avantajul unei pătrunderi dincolo de aparențe, într-un mod care celor din jur li se părea excentric. Pentru că acel indiciu, acea sclipire, care îi schimba (sau, mai degrabă, îl făcea să urce spre altceva) viziunea era așa de scurtă, efemeră și volatilă, încât am putea spune că o vedea doar el.
Este cunoscut momentul din tinerețe în care Nichita, după un meci de volei, își privește mâinile și are revelația că mâinile s-au înstrăinat de sine. Le privește îndelung și afirmă că existența mâinii este absurdă, pentru că este nevoit să le spună ele și nu eu. Din această întâmplare, poetul înțelege uimit că are propria existență ontologică și că între el și lucruri există o iremediabilă ruptură. Astfel de experiențe existențiale, pe care le are de-a lungul vieții, migrează în opera lui: privește-ți mîinile și bucură-te, căci ele sînt absurde… ”. Așa începe Enchidu.
Încă de la început, poezia lui Nichita a șocat, în ciuda unor imagini puternice, concrete și izbitoare, fiind scrise într-o logica diferită, inaccesibilă rațional, el apelând la o deconstrucție a limbajului tradițional din poezia românească. Discursul său poetic ignoră orice logică banală și se lansează în abstracții stupefiante. Putem spune că mintea lui intra în iraționalul imagistic și prelua de acolo, cu o intuiție rară, forma seductivă a obiectelor, a lumii. A spus despre sine eu m-am născut/ după ce am murit./ După ce am murit/ M-a înfiat cuvântul (1982, Knjevna Peć, Nichita Stănescu). Cu alte cuvinte, el a renunțat la viața normală, a devenit al cuvântului, deplin, asumându-și toate consecințele. De unde și percepțiile diferite, de unde și intruziunea în dimensiunea profundă a sensurilor cuvintelor, dincolo de ceea ce spun ele în dicționar.
În numeroasele interviuri date cu generozitate, spune că poezia este de dragoste, mai ales, adică, vine din zona irațională, afectivă, și nu din cea comun descriptivă, cum fusese până la el poezia. Deși, el pătrunde în irațional și decupează imagini și stări cu un bisturiu inteligent foarte fin, totuși nu le folosește pentru a defini idei. De altfel, Nichita Stănescu afirmă că nu este un poet al ideilor, ci unul al sentimentelor. Cum să vezi idei? Mai bine trăiești niște idei, afirma el, referindu-se la Camil Petrescu și la poezia acestuia. Cuvântul e singura casă a noastră, continuă el, precizându-și clar sorgintea literară, dar încurcându-i și mai mult pe contemporani.
Cuvântul este locul existenței, afirmă Nichita, cu alte cuvinte, cuvintele înlocuiesc de fapt obiectele, astfel că lumea lucrurilor este înlocuită de una a cuvintelor, În O, lucrurile, din vol. Obiecte cosmice, poetul își transferă viziunile, poetizând: Numai cuvintele au ființă,/ numai ele există, pe când obiectele nu sunt decât un vid absolut. Foamea de lucruri de la începuturile sale literare devine o mistuitoare foame de cuvinte și nu este doar o identificare, ci o dominare sau o ocupare a limbajului și a sensurilor sale: în străfundul fiecărui lucru nu există/ până la urmă decât un cuvânt/…/până la urmă în lucruri nu este/ în miezul miezului decât un cuvânt (Foamea de cuvinte, din vol. Oul și sfera).
Dar aceasta a fost doar o etapă în drumul său prin Poezie, pentru că, așa cum am precizat, Nichita a fost poetul care, după ce înțelegea sensurile și mecanismele unui resort poetic, nu rămânea manierist în locul cucerit, ci mergea mai departe, curios, plin de entuziasm, atras de umbrele și luminile altor zone ale esteticului poetic, dar și ale comunicării poetice în sine. În același timp, neastâmpărul său mental îl făcea să scormonească toate problemele existențiale omenești, fiind foarte deschis în a-și deconspira ideile sale și viziunile poetice.
Până la urmă, Nichita înțelege că și cuvântul este efemer, că nu poate identifica totuși poezia cu cuvântul, poezia nu înseamnă cuvintele care o compun, nu se poate vorbi despre o artă a folosirii lui. Poezia nu este arta cuvintelor, dar este arta necuvintelor. Acest termen care a uimit contemporanii a călătorit prin ani, a ajuns un clișeu în definirea poeziei lui Nichita Stănescu, uneori, din păcate, fiind gol de conținut în folosirea curentă. Totuși, despre ce fel de artă a poeziei vorbea Nichita, atunci când spunea că poezia este arta necuvintelor?
Probabil că acesta a fost momentul în care poetul s-a desprins cu totul de tot ce însemna poezie până la el, pentru că abstractizarea a devenit puternică, iar definițiile deja nu mai erau pe înțelesul oricui, el precizând că substanța poeziei este structurată în elemente primordiale, nenoționale și ambigue. În mod obișnuit, cuvintele sunt vehicule ale unor noțiuni, ale unor idei, iar poezia nu se naște din idei. Poezia este o stare, declară Nichita Stănescu. Cum se creează această stare în poezie, totuși, în viziunea lui Nichita?
Poetul explică existența în poezie a unui cuvânt nenumit, a cărui semantică este doar în mintea poetului, iar cuvântul nenumit funcționează ca un gol sau ca o zona de atracție magnetică, în jurul căruia poezia crește tensiuni. Poezia se naște dintr-o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există. Adică, un necuvânt.
Valoarea poetică a unei poezii nu va rezulta din comunicarea unor idei, pe care, de altfel, poetul le ignoră. Lui nu îi pasă de sensul comun exprimat în poezie, care nu are nicio legătură cu poezia, după Nichita, ci din energia lor interioară, din tensiunile dintre idei, din tensiunile dintre cuvintele folosite sau, dintre textul scris și semnificația cuvântului care nu a fost exprimat. Așadar, contează gestul comunicării, nu comunicarea care ar fi prea grosieră pentru poezie.
El dorește să poetizeze și să comunice sentimentul exprimat de cuvinte, nicidecum ideile formate prin cuvinte: sentimentul este tot ce poate fi mai antiabstract, mai concret din conștiința omului, iar de aici vine și forța tensională a poeziei. Folosindu-se de mintea lui prodigioasă, cu care a sondat zonele adânci ale limbii, Nichita aduce la suprafață, prin poezie, sentimente abia știute, stări și emoții care reabilitează lirismul intelectualizat de poezia modernă. Totuși, lirismul despre care vorbește Nichita nu este unul lacrimogen, patetic și vulgar. După expresia poetului însuși, lirismul este o stare a sentimentului inteligent.
El precizează de nenumărate ori, ca poezia nu se naște după program /…/se naște din câteva revelații.
Poetul creează semantica unui cuvânt care nu este numit în poezie și, tocmai de aceea, va crea linii de forță între versuri, care se vor tensiona reciproc, așa cum, irațional, stările noastre afective se nasc și ne presează prin contradicțiile dintre ele, potențând adevărul care va ieși singur la lumină, fără ca noi să îl etichetăm dinainte, așa cum se întâmplă în relatările logice, raționale. În acest fel, poezia devine o exprimare a celor mai profunde trăiri omenești.
Ambigue, puternice, unice pentru fiecare dintre noi, emoțiile noastre sunt formatoare, sunt ceea ce ne deosebește de mașini.

Mihaela Roxana BOBOC

Prima zăpadă

Soarele face zăpada orbitoare
părul meu arămiu
Soarele face totul mai suportabil
Iubirea lui făurar și inimile puse ostentativ oriunde.
Ofertele de sezon, iubirea ascunsă în cutii mici, iubirea cioplită în ziduri.
Pur și simplu, iubirea.
În ochi cresc flori de gheață.
Cristalul capătă forma mâinilor tale.
Undeva, departe de aici, firul ierbii anunță un nou început.
Poezia călătorește din om în om,
din vis în vis, până se așază pe umărul poetului care nu mai așteaptă nimic.
Abia atunci zăpada din ochi se topește și inundă tot.

Dragostea

Dimineață de februarie
Ninge până la rădăcina firului de păr
Dragostea a închiria un spațiu
Între ultimele dou respirații.

Ce nu ne spunem

Devine ceea e contează
Pauzele între cuvinte
Universul prins între gene
Copila mea adăpostește visul de ger
Pleoapele ei închise
Sunt o formă de rugăciune.

Respiro

Cafeaua de dimineață
Fără zahăr
Două lingurițe de lapte
Gândurile așezate cuminți între două înghițituri
La tine cafeaua are alt gust
Probabil gândurile spumegă
Până ajung pe papilele mele
Lovindu-se de refuz.

Roxana

Nu bea vin. Nici spirtoase.
Nu știe ce rămâne
Când vin amintirile cu damf de votcă
Și chipul tatei se preface în scrum.
Roxana nu iubește
Nu știe cum
Blochează ușa pe care străinul încearcă să intre
Odată cu frica.
Roxana nu simte nimic
Râde cum doar ea știe
În ciuda tuturor evidențelor
Că trauma e legată de suflet
Precum carnea de os.

Corpul spune nu

Mai ia o felie
Să ajungă la toți
Taie și de aici
Sufletul nu spune nu
Acceptă senin călăul
La prima rază a dimineții
Când lacrima încă doarme pe obrazul poetului.

21 feb 2025

Distribuie: