Fărădelegea lui Călin – Hidden file
Ce-o fi o fi!
Continuumul beletristic mai face o victimă juridică: Art. 293. Din trei cuvinte în debut, două sunt…. Și fără Solenoid sau Numele Trandafirului m-aș fi sesizat. În cele două volume – de actualitate pentru mine, cititorul – găsești în fiecare pagină cel puțin un cuvânt trecut de vocabularul curent al cetățeanului obișnuit (chiar și al poeților, cărora li se pare creația o poamă ordinară de cules din orice copac pădureț roditor). Numind unul dintre actorii procesuali „partea”, ai fi încredințat că știi și care. Dar, nu este nici reclamant, nici pârât, ci doar una dintre ele. Din acest motiv, nu putea primi articol hotărât. Al doilea fistichiu este „învederează”. Spus unui ins obișnuit, mai că va crede că-l înjuri. Că mai mult sau mai puțin clară evidența, ceea ce spune oricare dintre cei prinși între ițele judecății, până la a fi dovadă irefutabilă, trebuie adusă și lăsat la aprecierea instanței dacă are acea putere probatorie „învederată”. Până atunci este doar o „promisiune” de probă, o pâră ca a delatorilor, oricât de maturi sau copii ar fi. Deci, nepotrivirea și neînțelegerea termenului, care și mie îmi face deseori figuri și-l gândesc ca „a pune în vedere”, adică a aduce la cunoștință sau a atrage atenția că…, este elocventă. Toate acestea puse la punct, Al. 1 are „darul” de a sesiza judecătorii cu privire la un act pe care coparticipantul l-ar avea, dar nu l-a înfățișat instanței, nu se spune motivul, că n-a vrut sau doar a omis neconsiderându-l important ori chiar a uitat de el, dar se dorește „învederarea” de parcă adversul bănuiește sau chiar știe de existența lui. Caz în care instanța l-ar dori, ba chiar ar „… ordona înfățișarea lui.” în proces. De mă luai de la început așa, nea Codule, aș fi retractat tirada dedicată cuvintelor neavenite – nu întru totul -, căci la Al. 2 ți-ai găsit să declari documentul comun părților și la care, oponentul, a făcut deja referire în proces. Ce mai „luminare”!… Și dacă legea obligă, și dacă nu, judecătorii n-or fi de lemn tămâie să nu-l ia pe posesor la întrebări și la forțat să aducă actul. Fiindcă să vorbești fără probarea afirmațiilor știți cum stă stipulat pe aici: nu reprezintă probă și dovadă, este dezavuat și respins de instanță. Art. 293.
Art. 294 este o falangă a anteriorului. Una fracturată de logică. În urmă se postula comuniunea părților în înscrisul sesizat a trebui prezentat. În acesta pare că nu mai este atât de open și comun. O dată fiindcă ar fi mult prea personal și ar atinge demnitatea, viața personală a uneia dintre părți. Deci nefrecventabil în instanță, întreg sau ciuntit. Ar fi la mijloc și o încălcare a unui secret, promis la păstrare. Și incriminarea părții adverse – în acest alineat doar parte – prin depunerea lui, chiar și a soțului, rudelor și afinilor până la spița a treia. Abia la Al. 2 se inserează o chestie deșteaptă, înțeleaptă. Documentul va fi verificat întâi dacă una dintre situațiile de respingere se potrivește cu conținutul.
Nu prea deșteaptă însă partea adversă, care, după propunerile mele de mai sus, de neimplicare, este tras la răspundere în Art. 295. Chiar și așa, niznai, instanța propune un interogatoriu, să scoată de la ea adevărul despre înscris: este ascuns, este distrus ori cine știe cum altfel. De face în continuare pe neștiutorul, deși s-a dovedit că actul este în posesia sa sau știe unde este, documentul și afirmațiile care ar fi în el vor fi acceptate ca adevărate.
