Spații culturale nr. 98-99 (18) – Râmnic, mon amour!
Valeria MANTA TĂICUȚU
De ce să visezi cai verzi pe pereți, aceasta însemnând zile senine, oameni bogați, educați și implicați în dezvoltarea orașului, viață economică demnă de laudă (cu locuri de muncă, investiții și profit), viață culturală intensă, cu iubitori de artă dând năvală pe la expoziții, lansări de carte, spectacole de bun-gust și bun-simț, apoi spitale cu medici școliți, școli cu dascăli interesați de procesul instructiv educativ și așa mai departe? E periculos să visezi fără acoperire, fiindcă, spun înțelepții de pe Facebook, de pe TikTok și de pe alte rețele de spălat creierul, cel care visează fără acoperire devine victima propriei stări de visătorie. Nu sunt bune apele învolburate, mai ales când nu știi să înoți, când te-ai obișnuit cu bălăceala în ape mici și stătute, din care până și broaștele au fugit, de pești – mari sau mici – nemaiputând fi vorba. Adepți ai lui nici prea-prea, nici foarte-foarte, ne bucurăm cu puțin, măcar e pace, suspinăm, făcând cruci mari și lăsând câte o candelă aprinsă la fiecare sfânt din calendar: nu înotăm prin noroaie, nici prin gunoaie, fiindcă serviciul de salubritate (scump, dar merită!) își face datoria, inclusiv de Paști, de Crăciun și de Anul nou, când, prin tradiție, orice om se bucură de distracție multă și de băutură și mai multă; piața e bine aprovizionată, o spun până și vrăbiuțele care săgetează văzduhul prin hala centrală, fericite că nu le bate crivățul (nici pe ele, nici pe noi) și că au de unde ciuguli, mai ales când mărfurile, pe alese, sunt exact cele transferate din supermarketuri, dar ceva mai scumpe, ca să merite efortul; spitalul e încă în picioare, unii medici au fugit prin alte zări de soare pline, alții s-au mutat în cabinete particulare autohtone, dar, de bine-de rău, are cine să-ți prescrie o rețetă în caz de ceva boli, iar farmaciile stau mărturie în acest sens, una lângă alta și, în viitor, probabil că una peste alta; școlile se reabilitează de ani buni și frumoși, unele mai greu și mai costisitor, dar mulți dintre noi nutresc speranța că vor trăi suficient de mult încât să-și vadă strănepoții elevi în clădirea colegiului local, deocamdată închis și lăsat la mila unor calfe și zidari, cu Manole zece, care-i și întrece; avem un centru cultural nu atât de vizitat ca bisericile din târg, dar încă în stare de funcționare, o bibliotecă și un muzeu, deci posibilități ar fi, dacă s-ar voi. Uneori se voiește, fiindcă există și o anumită pătură elitistă, culturală, în felul ei, astfel că are cine rosti discursuri elaborat-poetice la sărbătorile naționale și în campaniile electorale. Contează prea puțin că cei câțiva scriitori autentici, membri ai Uniunii Scriitorilor din România (îți ajung degetele de la o mână ca să-i numeri) sunt ignorați și de public, și de autorități, la fel cum nu contează nici faptul că cea mai longevivă revistă, recunoscută în țară, să-i spunem pe nume: „Spații culturale”, nu mai este finanțată de la bugetul local de ani buni și că-și va înceta apariția, spre bucuria cenacliștilor grafomani, a cugetătoarelor însetate de dreptate și de faimă și a falșilor patrioți locali, pentru care dreptul la opinie constituie delict de opinie sancționabil cu vorba, cu fapta și căutătura.
Dincolo de toate acestea, e bine. O ducem bine. Doamne-ferește de mai rău că, la ce bazin electoral avem, în ce orizont de așteptare fabricat în China-Rusia ne situăm, se pot întâmpla catastrofe din care nici măcar Dumnezeu și toți sfinții Săi din ce în ce mai mulți și mai noi în calendare nu ne vor mai putea salva.
