Fărădelegea lui Călin – My original document
Dacă nu-i pixelul prea mare….
Să se vadă, să se perceapă, să se distingă detaliile. Asta în cazul copiilor (aceeași copii… în loc de transcriere, transcript, reproducere, duplicat…) în format de microfilm (se duseră și astea …) „… și alte suporturi accesibile de prelucrare electronică a datelor…” – de ce nu s-o fi depus în Codul de Procedură Civilă o listă exhaustivă cu toate mijloacele existente, reînnoită permanent la apariția tehnologiilor? -, să fie legale. Astfel că vor fi pe picior de egalitate cu actul original și vor avea „… aceeași putere doveditoare…”. Art. 287.
Clarvăzător să mă fi făcut tata – că tot ar fi împlinit ieri 73 de ani – și nu-mi ieșea chestia cu reînnoitul la fix. Recogniție și novatorism (deși nova… scos din burtă există). În titlu. În text doar recunoaștere și reînnoire la Art. 288. Datoriile preexistente. Am oarece îndoieli pentru metodă. Hai, debitorul are obligații directe, însă moștenitorii și succesorii abia dacă știu toate ițele și dedesubturile, să nu mai vorbim de actele acestuia. Ai deci un creditor care vine să „renoveze” o datorie la moștenitor. Ăla nu știe și-l ia de bun sau, dimpotrivă, îl contestă cu totul. Fiindcă nu dorește nicio obligație din partea celui pe care, în virtutea sorții, îl moștenește sau îi succedă. Nu știe unde este originalul primei obligații. Nu-l găsește. Ce face? Iaca, după lege, cu mâinile legate, plătește. Fiindcă nu poate dovedi că „… recunoașterea este eronată sau inexactă.”.
Al. 1 și 2 produc ilaritate. Nu conținutul, ci aceeași dorință expresă de a face din text unul literar. Final al unuia și început al celuilalt: „… dacă legea nu prevede altfel.”, „Dacă legea nu dispune altfel…”. Norme, domnilor, asta faceți dumneavoastră! Prin urmare, țineți-vă de ele. De-ați „intabulat” una, uzați-o! La final, deci…. Tipizatele, standardizatele au același regim, al înscrisurilor sub semnătură privată. Chiar și biletele și alte asemenea, de utilitate actelor juridice, sunt probe, ori, cum spun „creditorii” codului, „… au forța probantă…” a înscrisului cu semnătură…, nefiind semnate. Și, în plus, telexul, telegrama, cu originalele depuse poștei, semnate, prezintă aceleași „forțe”. Art. 289.
E mai greu să semnezi fotografiile. În alte timpuri, semnătura și alte date erau chiar o plăcere de inserat. Planuri, schițe, hârtii și altele de asemenea, greu le semnezi, dacă-ți aparțin și survin în urma unor determinări proprii. Acolo o adnotare, poate. Ca dovezi, doar când au directă legătură cu înscrisul. Art. 290.
Bun. Nu iei în considerare ștersăturile. Cum să identifici totuși ceea ce a fost șters ca documentul să prezinte credibilitate, să susțină pe deplin ceea ce trebuie dovedit? La fel corecturile. Fără cuvântul, expresia, propoziția sau fraza în locuite, nu se poate veridiciza înscrisul modificat. Mențiunile și adăugirile sunt ușor identificabile sau doar cu expertiza unui grafolog, care, după tipul pastei sau cernelii folosite poate determina relativ perioadele în care s-au făcut acestea. Validitatea se constată de către cel ce a întocmit actul sau de cel „… de la care emană înscrisul…”. Art. 291.
Să pricep și eu. Al. 1 cere o copie certificată a înscrisului. Al. 2 condiționează depunerea copiei de existența la purtător a originalului, care poate fi la cerere solicitată de instanță. Neprezentarea ei face din copia înscrisului una de nebăgat în seamă. Pare că Al. 3 creează o stare de… confuzie. Că n-ar putea „… să își dea seama de exactitatea copiei…”. Dacă nu-l vizează pe el, ce treabă are el să „autentifice” documentul? Și dacă nu crede nici ce scrie originalul cerut astfel pentru lămuriri? Originalul va sta la grefă spre păstrare. Desigur, cred eu, o perioadă. Adică, la următorul alineat, până va emite grefierul copii legalizate. În alte limbi decât cea română, înscrisul va fi însoțit de traducerea legalizată. Copiile nu pot fi retrase de părți. Art. 292.
