Spații culturale nr. 98-99 (15)

Irina Lucia MIHALCA

Pe urmele fiecărui pas

Un val plesneşte în noapte…
Cuvintele vorbesc misterios / prin tăceri,
adânc inspiri sărutul.
E noaptea din noapte,
ca visul din vis,
ca ochiul din lacrimă.
Cineva invizibil mângâie / păpădiile din zâmbetul ei,
copil plutind / în şoapta timpului,
sângele tău e stingher fără ea, / cutreierând cerul primăverii,
iubirea voastră ţipă / în oarbe oglinzi,
lumea îţi scapă din mână,
timpul se scurge prin inima ta.
Voi pleca din atâtea vieţi/ trăite şi visate,
pe urmele fiecărui pas,
prin fiecare viaţă,
prin lumină,
doar spre lumină…

Dorina STOICA

Nina Elena Plopeanu: „Vise în cioburi de oglindă”

Profesor de istorie la Colegiul Tehnic „Gheorghe Asachi” din Focșani, scriitoarea Nina Elena Plopeanu, pe lângă performanțele profesionale remarcabile, desfășoară o susținută și meritorie activitate culturală fiind autoare de cărți, de numeroase articole publicate în reviste literare, naționale dar și în presa scrisă locală. Este coordonatoare a Cenaclului „Dimitrie Dăscălescu” de pe lângă Biblioteca Județeană „Duiliu Zamfirescu” din anul 2022 și face parte din redacția cunoscutei reviste „Cioara vopsită”.
Pe lângă cele două cărți, „Personalități vrâncene de ieri și de azi”, Editura Olimpus din Râmnicu Sărat, 2010 și „Itinerarii istorice și spirituale”, Ed. Pim, Iași, 2017, lucrare de reportaje, eseuri și scrieri cu caracter istorico-geografic, publică trei cărți de proză (beletristică) și anume: „Vise în cioburi de oglindă”, proză scurtă, apărută în 2013 la Editura Editgraph, Buzău, „Moirele și alte povestiri” la Editura Pim Iași, 2018 și „Solomonarul”, carte de proză scurtă pentru copii și tineret, publicată la Editura „Salonul literar”, 2021.
Talentul, seriozitatea și calitatea certă a scrierilor autoarei Nina Elena Plopeanu sunt calități recunoscute și validate printr-o serie de premii obținute la concursuri naționale de literatură.
Am citit de curând cartea de proză scurtă „Vise în cioburi de oglindă”, pot spune pe nerăsuflate cele unsprezece povestiri scrise în stil minimalist, scrise excelent, povestiri ce pot capta interesul oricărui cititor pasionat de lectură. Veți înțelege sensul titlului abia după ce veți parcurge povestirile din această carte, iar după ce îl veți înțelege vă veți întoarce să recitiți unele dintre ele prin prisma acestor două componente ale titlului și anume: „visul” ca un fel de realitate paralelă și „oglinda” ca un portal spre o posibilă altă dimensiune!
Lecturarea acestor proze mi-a amintit de cartea renumitului scriitor american Raymond Carver, Despre ce vorbim când vorbim despre iubire, o carte despre lumea (trecută sau prezentă), în care ne învârtim fiecare dintre noi, o lume obișnuită, aparent banală ce ascunde însă, povești de viață incredibile, fascinante, misterioase de cele mai multe ori, tragice, cu final neașteptat ce lasă imaginația să lucreze, așa cum sunt și cele din cartea doamnei Elena Plopeanu.
Minimalismul este un curent literar ce a apărut în America secolului XX, având și în proza românească scriitori reprezentativi precum: Dan Lungu, Radu Paraschivescu, Marius Chivu, Lucian Dan Teodorovici și alții și este caracterizat prin simplitatea exprimării, având drept oglindirea esenței, a misterului, precum și a unicității vieții de zi cu zi.
Citind cartea doamnei Elena Plopeanu descoperi o proză pe alocuri poetizată, metafore surprinzătoare, o adevărată artă de a crea din oameni neînsemnați personaje insolite ce ies la un moment dat în evidență, doar pentru ca prin ei să se înfăptuiască miraculos, dreptatea lui Dumnezeu. Citez un scurt fragment din povestirea „Ciobul de oglindă”: Era vară și era soare, așa că n-au stat prea mult în locul de popas. Când fata a urcat în căruță, din buzunar i-a alunecat pe nesimțite ciobul de oglindă adunat din șanț. A căzut pe asfaltul fierbinte și din el au început să iasă raze mari de foc ce s-au oprit pe cabina unui camion, ce se apropia grăbit din spate. Șoferul și-a pus amândouă mâinile peste ochi, în timp ce camionul s-a prăvălit în șanț și a luat foc. Căruța a apucat să se îndepărteze îndeajuns, încât Gheorghe și Monica să scape de primejdie. Au apucat să strige într-un glas – Vai, Doamne!
Pentru descifrarea mesajului celor unsprezece texte literare, felul în care interpretează cititorul este vital și îndrăznesc să afirm că aceste povestiri pot satisface pretențiile unui cititor experimentat și cunoscător, oferind bucuria unei lecturi de calitate. Personajele, deși nu sunt descrise cu foarte multe amănunte, au trăsături pregnante, ele rămân în mintea cititorului mult timp după terminarea lecturii, iar situațiile în care îi pune viața, sunt cu adevărat fortuite.
Pe marginea oricărei povestiri din această carte ar putea fi purtate discuții interesante despre sensurile existenței, despre rolul divinității, si chiar despre misterul vieții și al morții, despre vis ori oglindă, presupuse portaluri spre o altă lume.
Aș vrea să rețin atenția cititorilor cu un fragment din povestirea „Doftoroaia”, o povestire despre altruism, miracol, bunătate, har de la Dumnezeu, dragoste nespusă de oameni și reacția oamenilor atunci când primesc un mesaj profetic și totodată să recomand cu toată convingerea cartea „Vise în cioburi de oglindă”.
Într-una din serile liniștite în care stătea la taifas cu păsările ce-și aveau cuiburile de mulți ani între ramurile bradului fără sfârșit, a aflat despre molima fără leac ce se răspândea cu repeziciune nemaiîntâlnită și lovea fără cruțare. Cântecul morții cu chip de ciumă ce se apropia grăbită de cei pe care doftoroaia îi avea în grijă.
……
– Sunteți în mare primejdie. Dacă vreți să trăiți și voi și copii voștri, veniți cu mine în pădure unde molima ce se apropie nu va putea ajunge.
– Ce? Ce tot spune Marița? A luat-o razna, au început să îngaime oamenii, care priveau mirați spre chipul răvășit, cu părul vâlvoi al femeii-vraci.
– Ascultați-mă bine, nu vă spun minciuni, vrăjitoarea cu coasa este foarte aproape și nu va cruța pe nimeni.
– Nu e zdravănă. S-a sălbăticit asemeni locurilor prin care trăiește. Nu-i mai ascultați poveștile. Lăsați-o în plata necuratului și haideți să ne vedem de treburi, s-a auzit vocea preotului.
– Are dreptate părintele, a ținut să-i întărească vorbele doctorița, nemulțumită de influența pe care tușa Marița o avea printre săteni.
– Ia, mai lasă-ne, hârco. Du-te de unde ai venit și nu ne mai tulbura tihna cu profețiile tale mincinoase, a adăugat Dodiță, milițianul, și s-a îndepărtat, scuipând și înjurând, cu ceilalți săteni după el.
– Stați, stați, a încercat să-i oprească doftoroaia. Nu vă luați după unul și după altul, a încercat ea să-i oprească. Câțiva dintre cei tineri și fără minte, au început, mai în joacă mai în serios, să arunce cu pietre în bătrâna ce abia mai avea putere să îngaime:
– Vă rog, veniți cu mine, ascultați-mă, veniți în pădure. Vorbele i s-au stins pe buzele uscate, când o piatră colțuroasă i s-a oprit drept în frunte. S-a prăbușit cu gura deschisă, mușcând din praful drumului, cu brațele desfăcute îmbrățișând pământul, ca o cruce deasupra mormântului, singurul de la care mai aștepta alinare. Ochii întunecați ai cerului își prăvăleau lacrimile amare și grele peste trupul contorsionat al doftoroaiei. De după un nor plumburiu, un cap de înger cu scutece albe îi zâmbea printre suspine.
Discretă în lumea virtuală și chiar în viața de zi cu zi, Nina Elena Plopeanu este înzestrată cu inteligență peste medie, cu multă profunzime și cu acel talent narativ rar, dăruit de Dumnezeu spiritelor alese.

Codruța VANCEA

Soluții

în matematică sunt rezolvări celebre
soluții
se creează o stare de fericire / neimaginabilă
scurtă și eficientă
supraviețuirea se poartă ca o teoremă deschisă
în care fiecare vine
încearcă
crede
mă așez cu omul care a rezolvat o teoremă complicată la masă
un supraviețuitor al jocului
zidurile din jurul nostru ne înghit cuvintele
se lasă tăcerea ca o cortină
rămân doar cifrele lângă noi
pașnice
singuratice
și el la fel de pașnic și de singuratic / ca ele
nu știu să rezolv teoreme deschise
într-un salon chirurgical
sângerează prea mult soluțiile mele / și mor
îmi arată rezolvarea lui pe o bucată de hârtie
ne ridicăm de la masă / într-o stare de fericire

Stan BREBENEL

URA DIN OCHII VULPII

Este romanul unei mari dezamăgiri, după cum autorul ne avertizează înainte de a intra în subiect. Acest roman a apărut la Editura RAO, în anul 2016, beneficiind de viziunea grafică, coperta și ilustrațiile lui Mircia Dumitrescu. Tot Dinu Săraru ne mai transmite un avertisment: Povestea e izvorâtă din realitate, dar rămâne poveste. Orice încercare de a „descifra” în desfășurarea ei „asemănări posibile” cu împrejurări sau personaje ce ar părea cunoscute este lipsită de temeri. Povestea se citește fără nicio cheie, iar adevărul poveștii – se știe – sublimează adevărul vieții. „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti…”. Mai doresc să vă prezint, mai ales pentru cei care nu au citit cartea sau au citit-o mai demult, mottoul sub care se desfășoară epicul romanului scris chiar de autor: Aceste pagini mai ales sunt supuse legilor romanului; adevărul lor adevărat este cel al romanului, nu al realității inspiratoare, sunt pagini de roman, deci ficțiune, deci adevăr artistic și astfel, numai astfel pot fi considerate ca o oglindă necruțătoare a adevărului… Ar trebui să subliniez faptul că, exceptând inventatul de mine declic amoros, declanșat într-un moment de gol sufletesc în sufletul Sculptorului, fiecare rând exprimă, cu o cruzime de oglindă venețiană, adevărul transfigurat în poveste, și am simțit nevoia acestui adevăr, ca și când trebuia să plătesc tributul pe care îl cer răbdarea creștină și iertarea despovărată de resentimente. Așadar, după cuvintele lămuritoare transmise de autor și după lectura acestui roman în care este tratată o perioadă din istoria Teatrului Mic sub directoratul lui Dinu Săraru, vom decela fiecare dintre noi adevărurile noastre. Unii, mai norocoși, care știu istoria teatrului sau care au fost părtași la ea, din anturajul sau din interiorul lui vor ști care este adevăr și care ficțiune. Pentru cei care ne-am aflat la teatru doar în fotoliu, în calitate de spectator, directorul ne introduce în bucătăria unuia dintre făuritorii de spectacole. Și aflăm ce înseamnă munca în teatru – actori, regizori, scenografi, mașiniști etc. – până la aplauzele de final care nu este cunoscută de marele public. Personajele principale ale acestui roman mărturisitor sunt Vedeta, Marea Dirijoare și Directorul teatrului. Mai este un personaj, unul ficțional, Sculptorul, care speră și acționează cu toate mijloacele pe care le are la dragostea Vedetei. În jurul lor și cu ei este țesut întregul eșafodaj al desfășurării evenimentelor care se întind pe o perioadă scurtă de timp: ultimii 2 ani până la evenimentele din decembrie 1989 și începutul de an 1990. Romanul începe, parcă neverosimil, cu o invitație la vânătoare din partea Sculptorului, refuzată mereu, și mereu, până spre final. Și această invitație refuzată este argumentată de exemplul unui testament al soldatului sovietic, găsit în buzunarul de la piept, din stânga al rubăștii plină de sânge, care spunea: Dacă mor în război să mă înscrieți în partid! Dacă nu, nu! Se spune că aceasta era doar o anecdotă. Dar cât adevăr crunt și profund se ascunde în aceste puține cuvinte.
Intrând în profunzime vom descoperi o secvență din piesa Maestrul și Margareta a lui Bulgakov în care interpreta rolului principal, Vedeta, era obsedată de perfecțiunea rolului, dar mai ales de o scenă, repetând-o de nenumărate ori, singură în Teatru, doar cu Directorul. Este vorba despre momentul în care, de la o fereastră, își pune sânul drept dezgolit peste pervaz. Marea Dirijoare este o regizoare pe care Directorul a adus-o în Teatru și care este considerată de excepție, aflându-se la nivel mondial alături de marii regizori ai timpului: Peter Brook, la Londra, Strehler la Milano și Jean Louis Barrault la Paris. După 400 de spectacole cu Maestrul și Margareta, în care Vedeta a strălucit, iar regizoarea s-a întrecut pe sine, Directorul decide că a sosit vremea unui alt spectacol memorabil, de altă factură, melodrama Doamna cu camelii, după Alexandre Dumas-fiul. Împotrivirea celor două este fățișă, amenințând cu plecarea din teatru. Până la urmă au cedat și au început repetițiile. Regizoarea a condiționat rămânerea sa cu punerea în scenă până la primul spectacol. În caietul program al spectacolului Marea Dirijoare, printre altele, scria: Am încercat doi ani să o conving pe Vedetă să renunțe, încriminând nivelul ieftin, desuet al melodramei, ale căror mijloace le demontasem în „Să îmbrăcăm pe cei goi”, de Pirandello. (…) Dacă povestea de dragoste va fi jucată ca un roman de Balzac, adânc, realist, psihologic și dacă bunul spirit francez va acidula gravitatea expunerii înseamnă că timpul pe care l-am irosit a fost generos cu noi și nu ne-a trădat. (…) Mai sper apoi că rolul va constitui pentru Vedetă un moment-cheie al carierei sale. Actrița pare creată pentru acest personaj și poate rivaliza, cred, cu toate marile interprete ale istoriei spectacolului. Finalul intervenției este de ținut minte: Acest spectacol mai înseamnă pentru mine un „Addio del passato” exact ca în finalul celebrei opere inspirate de „Doamna cu camelii”. Succesul a fost imens. La spectacolul de debut spectatorii au primit , odată cu biletul și caietul-program, o batistă pe care era trecută toată distribuția în ideea anticipată că „se va plânge și spectatorii să aibă cu ce să-și șteargă lacrimile.” În scrierile lui Dinu Săraru mai există un personaj Marea Dirijoare, în romanul „Cei care plătesc cu viața”, al doilea din trilogia „Dragostea și Revoluția. Este extrem de interesantă argumentația lui Dinu Săraru pentru „obligarea” celor două ca să se joace această piesă: Am încercat să descriu drama intelectualului artist, conștient de valoarea lui, conștient de șansele lui încercuite cu plasa de sârmă cu ghimpi, ca o imensă coroană asemănătoare aceleia puse pe fruntea lui Hristos. Am încercat să descriu, cu toată înțelegerea, cu toată dragostea, cu toată compasiunea, cu toată solidaritatea, cu tot devotamentul, cu tot riscul denunțării unei asemenea situații, fruntea geniului înconjurată de spinii coroanei hristice, am încercat să descriu sentimentul pe care un intelectual lucid îl trăiește într-o lume în care crucificarea este dinainte hotărâtă. Marea Dirijoare n-a înțeles asta. Ea a înțeles, mai ales că am apăsat pe o umilință a ei personală și am descris cu cinism împrejurarea acestei umilințe ținând de biografia personală, când de fapt și era vădit faptul că îi luam apărarea. După spectacolul de debut doar Marea Dirijoare a părăsit scena. Și nu după mult timp au venit evenimentele din decembrie 1989. Momentul 8 ianuarie 1990 de la Teatrul Mic se înscrie în negarea valorilor. Dinu Săraru a fost silit să plece de la Teatrul creat de el. Despre Vedetă, participantă la ședință, a aflat următoarele: Mi s-a spus că interpreta Margaretei avea în buzunarele paltonului, în prezidiul ședinței de izgonire organizată în sala de teatru, două scrisori, una în care, dacă s-ar fi votat rămânerea mea în teatru, că și-ar fi declarat devotamentul total față de mine și față de teatrul creat de mine, și alta, dacă mi se cerea să plec, în care ar fi spus că se desparte eliberată de mine ca de un coșmar. Eu n-am crezut. Au urmat o vară și o toamnă care au pulverizat pur și simplu Teatrul din Sărindar. Ca metafora din titlu să aibă acoperire și veridicitate, autorul acceptă provocarea Sculptorului de a merge la vânătoare, dar la această ultimă vânătoare nu ajunge. În Bărăganul Brăilei are loc această partidă cinegetică. Într-o noapte întunecoasă i se pune la dispoziție o mașină, un Aro cu șofer, și un șef de post dotat cu un proiector. Deplasarea pe terenul arat se desfășoară cu dificultate. Brazdele adânci și bolovănoase hurducăie mașina. La un moment dat apare o vulpe pe care Sculptorul o împușcă și o aruncă în mașină la picioarele șefului de post. Nu după mult timp vulpea își înfige colții în piciorul șefului de post. Dorind să o termine, Sculptorul încearcă să o lovească în cap cu patul armei, însă aceasta se descarcă instantaneu și-l împușcă pe artist în zona inghinală. Pierde foarte mult sânge și în câteva minute moare. Este dus la spital dar era prea târziu. În finalul cărții șeful de post povestește: Și fulgerător, domnule, fulgerător domnule, păcura urii, ura din ochii vulpii a întrecut tot ce am văzut eu mai nenorocit până acum în viața mea și mă trezesc noaptea cu rânjetul vulpii și al colților albi și albul ochilor și păcura din mijlocul lor, și ura și mă fac lac de sudoare (…) n-am văzut ură mai mare, și mai vânătă, și mai veninoasă, și mai răzbunătoare. Cam așa a simțit Dinu Săraru la ședința din 8 ianuarie 1990: ură. Dacă în cele mai multe romane, acelea de început, era vorba de frică, aici dominatoare este ura. Dacă cineva ar fi vrut să fie devoalate numele celor două personaje, Vedeta și Marea Dirijoare, eu nu am s-o fac așa cum nici Dinu Săraru nu a vrut să o facă. Pentru cei care mor de curiozitate este suficient să consulte repertoriul din acea vreme a Teatrului Mic și enigma este ca și dezlegată. În simbolistica, nu numai literară, vulpea are o semnificație aparte. Se spune că Dumnezeu îi dădu vulpii vicleșugul, iar omului meșteșugul. Este o antiteză în expresie între vicleșug și meșteșug. Vulpea reprezintă perfidia deplină, un mod biologic de a fi ca modalitate pentru supraviețuire.

Loredana STAN

Eroismul ca normalitate- profesiunea de credință a
Anei Blandiana

Volumul Anei Blandiana, Mai-mult-ca-trecutul Jurnal, 31 august 1988–12 decembrie 1989 închide o trilogie a literaturii memorialistice a autoarei, începută în 2013 cu Fals tratat de manipulare și cu Soră lume (2020).
Mai-mult-ca-trecutul Jurnal, 31 august 1988–12 decembrie 1989 a fost publicat la editura „Humanitas”, având un succes de public, dar obținând și o recunoaștere a breslei, instituțională, primind premiul Cartea Anului acordat de revista „România literară”, premiul revistei „Observator cultural”. De asemenea, în 23 mai 2024, se anunța că poeta, prozatoarea și eseista 𝐀𝐧𝐚 𝐁𝐥𝐚𝐧𝐝𝐢𝐚𝐧𝐚 a fost recompensată cu 𝐏𝐫𝐞𝐦𝐢𝐮𝐥 𝐏𝐫𝐢𝐧𝐭̧𝐞𝐬𝐚 𝐝𝐞 𝐀𝐬𝐭𝐮𝐫𝐢𝐚 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐋𝐢𝐭𝐞𝐫𝐚𝐭𝐮𝐫𝐚̆ 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚𝐧𝐮𝐥 𝟐𝟎𝟐𝟒.
Cariera Anei Blandiana cuprinde multe distincții și premii literare de referință, fiind un nume important nu doar în domeniul cultural, dar și o instanță morală, un reper de integritate în viața politică românească, de după 1990. A condus Alianța Civică între 1991-2001, a fondat alături de soțul său, Romulus Rusan, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din România.
Scriitoarea își prezintă cea mai recentă creație drept cea mai groasă carte a sa (având 534 de pagini), dar și cea mai liberă, fiind un jurnal al ultimului an de comunism, început în data de 31 august 1988, când a primit cea de-a patra și ultima interdicție de a mai scrie: „Nu era vorba, așa cum bănuisem de altfel, numai de interzicerea rubricii din «România literară», ci și de interzicerea oricărei publicări, ba chiar a simplei apariții a numelui”.
Scrisă pentru a nu fi publicată, pentru a suplini literatura pe care nu o mai putea încredința tiparului, Ana Blandiana mărturisește că această carte a rămas necitită vreme de 32 de ani, la stadiul de însemnări închise între copertele unor caiete, considerate de autoare neimportante. Odată redescoperite aceste caiete, citite și analizate din perspectiva prezentului, au înfățișat autoarei aspecte cumplite ale ultimului an de comunism, o realitate pe care memoria o edulcorase, peste care uitarea așezase un văl protector. Din această perspectivă, volumul a apărut la momentul potrivit, dedicat fiind mai ales celor care nu au trăit în comunism, celor tineri, care nu conștientizează că libertatea nu a fost, cum este astăzi, un drept natural. Pentru acești cititori, cartea realizată și ca un „portret al epocii” iese din determinările unui jurnal riguros (așa cum precizează autoarea în „Cuvânt înainte-cuvânt după”) și se transformă într-o literatură fantastică, a absurdului. Scena comunicării interdicției de a mai publica, în baie, de către Zigu Ornea, pe fundalul sonor al apei curgând în chiuvetă, de teama microfoanelor care ar fi putut capta discuția periculoasă, pare desprinsă „din cele mai proaste filme cu ilegaliști”, după cum suprarealiste, de neînțeles pentru secolul al XXI-lea pot fi scrisul și cititul la lumânare, relațiile sociale cultivate „pentru obținerea unui nivel de trai puțin peste media mizeră”, demolările, mutarea foștilor țărani în blocurile de la marginea Bucureștiului sau interpretarea unei cărți pentru copii, cu motanul Arpagic, drept literatură subversivă, motivul real al suprimării, vreme de opt luni, a activității literare a Anei Blandiana. Toate aceste evenimente descrise în jurnal, cu exactitate, din perspectiva scriitoarei, omului, femeii și soției Ana Blandiana, nu mai aparțin în prezent vieții, ci istoriei, relația individului cu timpul, fiind o temă dominantă a acestui volum, ce explică și semnificația titlului. Trecutul acesta care este readus la viață are ecouri și în prezent, răul metamorfozându-se sub atâtea chipuri, nemaiavând granițe: „După 30 de ani în care totul s-a schimbat – și chiar și Răul care a reușit să se transbordeze în întregime dintr-o epocă în alta pare nou și aproape de nerecunoscut -, cantitatea de absurditate și de umilință cuprinsă în aceste pagini nu mai aparține vieții, fără să fie în stare să aparțină istoriei, este un no man’s land nerevendicat de memorie, o diateză neacceptată de gramatica eternității: mai-mult-ca-trecutul.”
Volumul are și o funcție cathartică, terapeutică, fiind un loc în care autoarea să-și poată elibera revoltele, care să nu transpară în literatura sa adevărată. El va suplini nu doar literatura, ci și publicistica pe care scriitoarea o practicase în „România literară” vreme de douăzeci de ani, înregistrând minuțios „tabloul degradării fizice și spirituale”, ca mărturie pentru timpurile viitoare. Mai-mult-ca-trecutul are și o valoare documentară, înfățișând o condiție colectivă, înregistrând ca un proces-verbal „umilințe colective, naționale, adesea atât de profunde și de subtile, de absurde și de sofisticate”.
Mai-mult-ca-trecutul Jurnal, 31 august 1988–12 decembrie 1989 are atât o dimensiune etică, dar și estetică, dezvăluind și în aceste pagini memorialistice o scriitoare profundă, sensibilă și angajată în explorarea continuă a condiției umane. Ana Blandiana își exprimă gândurile și trăirile cu sinceritate și vulnerabilitate, având curajul de a arăta cititorilor dimensiunea sa umană netrucată, neînfrumusețată, făcând din fiecare pagină o poezie valoroasă a cotidianului, înnobilată de o estetică a urâtului „devenit obișnuință”.
Jurnalul poate fi citit și ca un roman al iubirii, în multiplele sale fațete (iubirea dintre soți, afecțiunea față de mamă, comunicarea caldă cu Geta, sora sa). Întrebată dacă există în carte vreun personaj față de care autoarea a fost nedreaptă, aceasta a răspuns că soțul său, ființa cea mai apropiată, a suferit alături de ea, i-a temperat entuziasmul și acțiunile care le-ar fi putut pune amândurora în pericol libertatea: „ceea ce constituie esența legăturii și chiar a dragostei noastre este că el se zbate în permanență să mă oprească, iar eu mă zbat în permanență să îl pun în mișcare. Cel mai simplu și poate cel mai înțelept ar fi să conchidem că ne completăm reciproc, că astfel între elanul meu sinucigaș, și prudența lui, tinzând să atingă cota zero a rezistenței, se realizează un compromis supraviețuitor.” Permanenta preocupare a soților este scrisul, dedicându-și o mare parte din timp acestei activități: „viața noastră se deosebește esențial […], nu numai pentru că nu aveam de povestit nașteri și morți, ci pentru că singurele noastre cifre erau ale cărților scrise, tot ce conta, tot ce rămânea în afara vieții și a morții.”
Neplăcerile vieții cotidiene (statul la coadă la benzină, la alte produse necesare subzistenței, repararea mașinii, culesul fructelor de la Comana, făcutul țuicii, vizitele la Gogu Rădulescu, un om politic al epocii comuniste, diverse comisioane făcute lui Gellu Naum, Geo Bogza etc.) nu reprezintă decât un timp pierdut pentru scris, Ana Blandiana se simte vinovată atunci când soțul său nu scrie, considerând că Romi (Romulus Rusan) e nevoit să plătească pentru întâmplările vieții acesteia. Într-o consemnare din 13 octombrie 1998, diarista prezintă imaginea fericită a celor doi soți, o plimbare prin pădure exprimând măsura armoniei depline, în acorduri lirice: „Ne întoarcem ținându-ne de mână pe sub luna subțire pe cerul subțire pe cerul limpede, cântând cântece pe versuri de Eminescu („Somnoroase păsărele”, „Mai am un singur dor”). Pare incredibil și exagerat, dar, imediat ce rămânem absolut singuri, suntem fericiți. Dacă am putea să nu ne mai amintim niciodată că există și alți oameni pe lume, că lumea însăși există numai în geografie, nu în istorie.”
Diarista are nostalgia unei familii mari doar în preajma Crăciunului, fiind singurul prilej din an în care și-ar fi dorit să aibă copii. Sunt câteva adnotări în care autoarea se observă prin prisma feminității sale, a frumuseții, considerând că aceasta este una din una dintre sursele naturii sale iradiante, în zilele când „e aprinsă lumina” în sine. Afirmația colegelor, la întâlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului, „că dintre toate fetele eu sunt cea mai tânără și cea mai frumoasă” o bucură nespus, deși
e conștientă „de emoția de natură politică”. Firea ei liberă, exuberantă, este revelată de mărturisirea plăcerii de a dansa: „Îmi place să dansez, cred că, dintre toate distracțiile imaginabile, cel mai mult îmi place să dansez. Este o plăcere a mea, absolut fără legătură cu partenerul, și dacă regret ceva din viața mea este că nu am dansat mai mult, că am dansat de fapt atât de puțin, că m-am dedat atât de rar acestei atât de nevinovate dezlănțuiri.”
Cel mai recent volum memorialistic al Anei Blandiana își întregește valoarea de mărturie a ultimului an de dictatură și prin prisma portretelor unor personalități mai mult sau mai puțin importante ale acelor vremuri. Astfel, Blandiana împărtășește amintiri din viața sa personală și profesională, dezvăluind momente semnificative care au influențat evoluția sa. Portretele lui Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Augustin Buzura, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Geo Bogza, Gellu Naum, Marin Sorescu, Fănuș Neagu, Ion Dodu Bălan, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Doina Uricariu etc. sunt realizate în tușe mai groase, în lumini și umbre, reflectând experiențele de viață ale autoarei. Imaginea lui Mircea Dinescu este a unui poet curajos, care face acte de disidență și este urmărit de Securitate. De altfel, Securitatea este în carte un personaj în sine, omniprezent, instituind teroarea, urmărindu-i cu mijloacele specifice de intimidare și amenințare și pe Ana Blandiana și Romulus Rusan. Criticul literar Nicolae Manolescu este caracterizat și prin perspectiva duplicității din viața privată, dar și a oscilării între a o susține pe scriitoarea interzisă și a evita semnarea unei scrisori de solidarizare. Gellu Naum este înfățișat și în viața reală în cheia unui scriitor suprarealist, autoarea „pedepsindu-l” pentru ironia cu care vorbește de Mihai Eminescu. Despre Ion Dodu Bălan și Fănuș Neagu diarista precizează că atingerea lor te maculează, povestind despre un concediu la mare alături de alți scriitori. Scrie și despre disidența lui Dan Deșliu, despre arestarea ziaristului Petre Mihai Băcanu, despre interzicerea poetei Angela Marinescu și firea ei atipică, despre frica față de sistem a unui om al sistemului, Gogu Rădulescu.
Ana Blandiana, chiar și în literatura memorialistică rămâne o poetă profundă, viziunea lirică regăsindu-se în fiecare pagină a jurnalului său, fraza care condensează mesajul cărții fiind: „Viața mea, ca o haină uitată pe malul cărților.” Afirmația este o metaforă a vieții și a literaturii, surprinzând complexitatea interacțiunii dintre viața personală și angajamentul intelectual.

Distribuie: