Spații culturale nr. 98-99 (14)

Ștefan DINCESCU

JURNAL DIN NOAPTE (66)
Fiului meu, Florin Daniel Dincă

Iată-mă, Musaios!… Iată, peregrin
fi-voi de acuma. Drumurile-s multe.
Mâna cui, frățică, bate c-un șagrin?!…
Ce auz ar ști exilul să-mi asculte?…

Iată-mă, băiete, lespede-n odaie!…
Un subsol, mansardă, vizuină poate?…
Crucea, de tăcere, parcă se înmoaie,
sfinții, de prin ziduri, morfolesc lăcate.

Ți-ai primit haraciul, suflet cilibiu,
râncede palavre, candele, coroane?!…
Cărțile din rafturi, năpârlind vădane,
roagă-se blândeții, plânse, din icoane.

Iată-mă, vlăstare!… Iată, mă declin
după somnul apei prinse în tipare.
Dis-de-dimineață cât să mă înclin
fericind fereastra care Patmos pare?…

O să curgem, mâine, veste prin poveste,
escortați de urși, de reni, de albatroși.
Vom plăti la vămi, uitând ce-mi este,
pasămite, zloți, carboave, groși.

Iată-mă, bădie, mare, vânt, năier!…
Frigul, din capelă, macerează-mi scutul.
Ochii strâmbă zarurile altui cer din cer,
decantând fantasmele, necunoscutul.

Prinde-mă în orii, Alexandre!… Glorii
cine mai tocmește?… Doamne, iată,
azi din parantezele de prin istorii
costelivi buim, chirciți, la judecată!…

Pomi să-ți fim, chiar zarzări, meri și pruni,
îngerii, prin flori, să-și dea boracii huța,
rogu-te, Milosule, răcani să ne aduni,
șarpelui zobindu-i limba, tărtăcuța!…

Strânge-ne, Slăvitule, la subțioară
greieri și bondari, jandari și trule!…
Dă-ne veșnicii din strâmta donicioară,
epitaf agață-ne prin fabuloasa Thule!…

Iartă-ne gheparzii, trâmbița, aratul,
măcinări de sânge, viclenia, ura!…
Înfrățește-ne, Mărețule, cu Araratul,
iar cu sori, Mărite, să-mi cârpești spărtura!…

JURNAL DIN NOAPTE [83]

Unde-ai citit nițel, pe înserate,
aceste rânduri, Doamne, bosumflate,
de ți-au băgat în spărieți
culici, brabeți și pitulici, ereți,
rar cuibărind sub pleoapele-ți îmflate
de zborul galaxiilor înșurubate,
când infiniturile se pupau în bot,
sub mitra crâncenului nostru feribot,
cu timpul sclivisit, fanariot?!…

„Și-am fost un «mâț» cu șaua-n spate,
cu semne de celebritate”,
iubind legendele spirtoase,
cu pandalia gâlgâind în oase,
aidoma șulfe crăcănate,
cu țâțele obeze, șifonate!…

Unde-ai citit pripit, pe apucate,
aceste rânduri, Doamne, descleiate,
de care se amuză greierii și licuricii?!…

„Pe und’ fugiră, Sfântă Maică, tiriplicii,
persana Lala, Domozina, temnicerii,
bufonii, Pena Corcodușa, pivnicerii,
pumnacii, marțafoii, conțopiștii,
sicarii, rudiarii, escapiștii
și Diotima, Safo, Jeanne Duval,
cănind aroma cramelor și-a piștii,
cu Sulamita, Abélard și Buridan,
lăsându-mă pe-o boabă de susan
lung serafim c-o gemă de golan,
proptit în Orion și-ntr-un condei
ducând în lesă regi și derbedei
la govie, țuca-v-aș, la nedei?!…”

Tu, Craioviță luată în balon,
unde-i studintele François Villon,
de care grase relele s-au plictisit?
Unde-i omătul cel hiclean
în care țâncii adormiților scâncesc?…
Au oasele Luminăției Sale
Sir Țafandache Vel Dincesc?…

Cine-mi sărează comedia la apus?…
Cinul sotirilor de-acum s-a dus!…
Rămas-au blănile și epitaful
și vânturi ciungărind scaieții
pe unde Moloh, Maică, ți-e zaraful
trăgându-le împărățiilor perdaful!…
Jucându-se c-un leu și-o păpădie,
visându¬-și ultima-și pruncie,
azi ațipește Domnul,
ciumpăvitul, la chindie!…

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Masca este „măsura tuturor lucrurilor”
sau „vrei să câștigi lumea sau propriul suflet”?*

Motto:
„Este esențial să găsesc un adevăr care este adevărat pentru mine, să găsesc ideea pentru care merită să trăiesc și să mor”. (Soren Kierkegaard)

Mihai, personajul-nucleu – liantul a trei generații terorizate de o istorie agresiv-camelonică, schimbătoare – al romanului existențialist, „El, Călătorul”, (scris între ianuarie 2015 – iulie 2024, Bacău), un Candid voltairean al secolului al XXI-lea, se vrea căutătorul unui adevăr pentru sine, a unei idei sacro-profane, pentru care ar merita să se sacrifice, dar și al unui Adevăr veșnic al Lumii, care să-i permită simultan să-și perpetueze încrederea față de propria-i personalitate, adică să devină ceea ce este. Cititorul îl va descoperi în peregrinările sale prin România, Italia, Germania etc., drept un tip original, virtute controversată într-o Europă tot mai dependentă de puterea demonică a marilor corporații, dar și a Marilor Puteri, un etern om „călător pe pământ rătăcitor”, care nu știe nici de ce fuge, dar nici ce și pe cine caută, incomod prin definiție, fără complexe de inferioritate, predestinat să fie autentic, adică să-și inventeze/ creeze propriul fel de a fi și un inconfundabil tipar existențial.
Idealul autenticității – adică proiectul de a deveni persoana care ești – pare să fie preocuparea fiecăruia dintre personajele care configurează una sau alta dintre cele trei generații (copii, părinți, nepoți, bunici/ străbunici) clonate după un arhetip imemorial, topit în natură, în omenire, în Dumnezeu. Viziunea realist-autentică asupra familiilor din cele două țări prietene, Italia – România, cu rădăcini eternizate pe Columna Traiană, trădează trăirile romantice al scriitorului Ion Timaru, dar și ale unei Europe supuse sistematic terorii istoriei, pornită astăzi împotriva acceptării oarbe, mecanice, a unui cod de (non)valori impus extern. Autenticitatea cere/ impune personajelor, nu doar individuale, ci și celor colective (țara, satul, orașul, biserica, ferma, familia etc.) o mișcare neîncetată de auto-transcendere, devenire și auto-creație. Eul – „umbră de fire, într-o lipsă generală de fire”, cum ar fi spus Cioran – care guvernează scriitura, îi permite autorului să revele autonomia și focalizarea personajelor, adică afirmarea practică a individualității și a finitudinii călătorilor. Viața – o călătorie în care te naști și mori în fiecare zi, un perpetuu început al cunoașterii.
Îi reușește cu deosebire romancierului nu atât autonomia/individualitatea personajelor, cât focalizarea acestora, care rezultă din acceptarea finitudinii. Lumea personajelor din romanul „El, Călătorul” realizează faptul că toți suntem „datori cu o moarte”, încât posibilitatea de a experimenta angoasa extremă, constitutivă ființei umane, care potențează întrebarea, însingurarea, înstrăinarea, dezrădăcinarea, mirarea, starea elegiacă, anxietatea, cât și conștientizarea faptului că nu putem trăi cu adevărat, modelându-ne după opiniile și idiosincraziile celorlalți, este o lege nescrisă a tuturor europenilor. Romancierul Ion Timaru, asemenea demiurgului, își focalizează personajele, fie că se numesc Lucia Paolini, Mario, Mișulică, Mariluca, Savetuca etc., să-și găsească propria cale, propriul mod de expresie, auto-creația fiind concomitentă cu inventarea sensului personal. Sartreian vorbind, autorul recunoaște și transfigurează faptul că ființa-pentru-sine este condamnată la libertate. Desigur, câtă libertate, atâta responsabilitate, atâta conștiință și, în mod fatal, atâta dramă.
Scriitorul băcăuan insistă pe faptul că individualitatea trebuie câștigată/ extrasă dintr-o stare de inerție, de complacere, conformism și uitare de sine. Câștigarea propriului sine sau autenticitatea echivalează cu acceptarea finitudinii libertății și responsabilității esențiale și cu aplicarea acestui discernământ în acțiunile proprii. Dar să-l vedem pe scriitor surprins în acțiunea de autenticizare, de căutare a adevărului personal, simultan cu transcenderea constantă a dictatului falsității – negare a unui adevăr originar; prilej pentru cititor de a face cunoștință și cu retorica auctorială:
„Pe o masă de lemn masiv se lăfăia un tablou, o poză mărită, ce reprezenta doi bărbați în treninguri, sportivi, alăturați, cu mâinile alăturate spre cer. Bănui fără efort că unul era românul și, probabil, celălalt, italianul, amândoi prăbușiți în sinistra tragedie, pe care tot aerul, toată atmosfera din jur, părea să o consemneze cu tărie. Neavând un traducător care să-l ajute cât de cât în interpretare – italiana sa era de baltă – se uita la femeie ca vițelul la poartă nouă, bărbatul șofer dispărând subit, după ce parcase mașina ocolind clădirea pe o alee, cine știe hăt unde. Na excursie! Colac peste pupăză, italianca se așeză pe un fotoliu și începu să plângă, lăsându-l perplex. Ar fi vrut s-o mângâie și nu știa cum, caraghioslâcul propriu părându-i de pomină, postură de neinvidiat. Adoptă tăcerea boului incapabil. După o vreme, femeia, înciudată-i la rându-i că nu poate comunica, își suflă zgomotos nasul, își șterse ochii, se ridică, veni la el, îl luă de mână cărându-l către tabloul menționat, iar acolo puse mâna pe imaginea românului, apoi pe propria-i burtă țuguiată, dându-i de înțeles că i se aproprie sorocul. Nu mai avu nevoie de alte explicații. Arătând pe celălalt din tablou, întrebă: – Și ăsta? Italianca își lipi ambele palme de tâmple urlând: – Fratello! Io sono solo, solo, solo!” (M. p. 37-38).
Amintindu-și, probabil, de spusa lui Schopenhauer, că nimic în viață nu se petrece fără voia noastră,
romancierul Ion Timaru implică în modul de a fi al personajelor „conduitele de rea-credință” (Sartre, Ființa și neantul). În limbajul filosofului existențialist francez, reaua-credință este „minciuna față de sine”. Veți observa cum, în unele momente ale vieții, personajele romanului „El, Călătorul” practică, conștient sau inconștient, reaua-credință, cu scopul de a masca un adevăr neplăcut sau de a prezenta ca adevăr o eroare plăcută. Prin reaua-credință – disimulare a libertății totale umane de angajare – personajul își ascunde sieși adevărul, se minte. Conduitele de rea-credință (abaterea minții de la adevăr) potențează muzica melancolic-angoasantă, absurdo-tragicomică a scriiturii. Configurația aparent aleatorie a viselor – absurde, contra-raționale, infirmă ordinea și dominația vizibilului, figurează dublul vocii interioare, care ne spune cu totul altceva decât discursul rațional-pragmatic al conștiinței – al eșecurilor, al decepțiilor/ autodecepțiilor, al dublului (imagine în oglindă a conștiinței, repetiție fără diferență, clonă, copie a unei copii, extensie a ego-ului primar ce conștientizează inconștientul, un fel de inspirație ce urmează o logică de gherilă) creează impresia că fiecare personaj se joacă cu condiția dată, pentru a o realiza.
Desigur, în această lume ca teatru, ca spectacol – spectacolul tragico-absurd al decăderii României, Italiei, Europei – în care fiecare personaj pare că se joacă cu condiția sa, pentru a o realiza, ne putem întreba (interogația este ubicuă în scriitură) dacă, biblic vorbind, vrem să câștigăm lumea sau propriul suflet? Sau dacă, maturi fiind, mai este posibilă autenticitatea, pe care am avut-o când eram copii – doar un copil nu poate fi ceea ce nu este! Insist pe acest aspect, pentru că sub limbajul când banal, când erudit al personajelor, romancierul nu pierde niciodată din vedere efectele socializării, care ne determină să fim cine nu suntem. Îl vom implica în problematica autenticității (= autentică este ființa umană care este ea însăși) și pe filosoful britanic Christopher Macann, cu un fragment explicativ din textul Existențialismul, autenticitatea și sinele: „În mod originar, nu pot fi decât eu însumi, atât de mult, încât faptul-de-a-fi-sine-însuși (being-self) nu are o mare valoare existențială. Socializarea mă conduce spre faptul de a fi cine nu sunt și de a nu fi cine sunt, spre cultivarea unei măști imprimată în însuși înțelesul cuvântului persona. Doar sinele care este pregătit să se pună sub semnul întrebării, să se elibereze de falsa sa persona, este în poziția de a determina care posibilități ale ființei sunt posibilități autentice de a deveni un sine”.
Romancierul Ion Timaru radiografiază pe axa România – Italia – Germania etc. atât înălțimea cât și profunzimea – după varii paradigme: Nietzsche, Kierkegaard, Cioran – existentului. Pura identitate a sinelui, care este egal cu sine însuși, autorul o descoperă la copii. Mario este cel mai elocvent exemplu în ceea ce privește nesfârșita energie și libertate a inocenței – astfel un copil nu poate fi ce nu este. Când poate fi ce nu este, deja nu mai e copil. Al doilea moment surprins la toate personajele romanului este echivalent cu fraza: eu nu sunt ceea ce sunt. Reformulat acest principiu devine: fiind propria mea persona, eu nu sunt eu însumi. Odată ce-mi pun masca, eu nu mai sunt eu, conștientizează după, fiecare dintre eroii cărții. Mario se eliberează de masca pentru „bunicii români”, doar când se joacă cu câinele. Măștile personajelor – superioare măștilor auctoriale – pare să fie specialitatea scriitorului băcăuan: cu mască, eu nu mai sunt eu. Altfel spus, Eu, Mihai, Călătorul, Românul, sunt percepția celorlalți despre mine – oamenii mă văd pe mine cu masca lor pusă pe fața mea. Altfel, Călătorul se vede pe sine drept clona celorlalți din jurul său: a Luciei, a satului natal, a oamenilor din curtea bisericii, a Savetei, Marilucăi, Italiei, României etc. Astfel, în lumea româno-italiano-europeană transfigurată de Ion Timaru, masca – subliniez, nu omul – este „măsura tuturor lucrurilor”. Dobândirea autenticității devine un ideal, odată devenit „călător”…
Prin urmare, mesajul cărții este clar exprimat: în relația sinelui cu Celălalt, sinele este înțeles doar ca Celălalt. Asta înseamnă victoria relei-credințe asupra autenticității. Omul, fiecare dintre noi, sugerează în subtext, autorul băcăuan, trebuie să se elibereze de urmele măștii de pe chip, urme ce sunt amprenta celuilalt imprimate asupra sinelui, urme ce-l fac pe sine să se înțeleagă în sine însuși ca celălalt. În limbaj filosofic, celălalt devine un intermediar dintre sine și sine sau un stăpân hegelian al adevărului sinelui. Simulacru generalizat pare să guverneze relațiile dintre noi.
Citim un roman existențialist al opțiunii. Exprimându-ne în termeni religioși, fiecare dintre personajele lumii transfigurate de Ion Timaru, într-o viziune (supra)realistă, este obligat să opteze: dacă să câștige lumea sau propriul suflet? Conștient sau inconștient, fiecare erou al cărții alege câștigarea propriului suflet – un ochi divin, totdeauna deschis, singur prieten, singur dușman, singur martor autentic al călătoriei noastre prin viață, a tot ce am săvârșit, săvârșim și vom săvârși. Ideea Luciei Paolini, împărtășită lui Mihai, la finalul scriiturii, despre visul de a zbura în țara Unchiului Sam, perpetuează divina voință a omului de a nu-și pierde sufletul. Este de fapt, supratema romanului, călătoria – cea mai tragică dintre toate plăcerile; știm de ce fugim, dar nu știm ce căutăm – , rămâne, paradoxal, cea mai eficientă iluzie împotriva pierderii sufletului.

*Ion Timaru, El, călătorul, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2024

Ana DOBRE

Actualitatea și modernitatea lui Mihai Eminescu

Preocupat de o așezare justă a valorilor, Virgil Diaconu a realizat, în perioada ianuarie 2022 – martie 2024, în paginile revistei Cafeneaua literară, o anchetă literară, cu tematică afirmată clar chiar din titlu – Poezia lui Eminescu și poezia contemporană, menită, în intenție, de a fixa locul poetului, actualitatea lui, în mentalul cultural românesc.
Au răspuns anchetei 43 de scriitori: Paul Aretzu, Marian Barbu, Horia Bădescu, Elisabeta Bogățan, Ionel Bota, Zenovie Cârlugea, Iosif Cheie-Pantea, Iulian Chivu, Theodor Codreanu, Daniel Corbu, Ioana Cosma, Lucian Costache, Constantin Cubleșan, Șerban Denk, Ana Dobre, Alexandru Dobrescu, Florin Dochia, Eugen Dorcescu, Nicolae Georgescu, Aureliu Goci, Ovidiu Ivancu, Alexandru Jurcan, Valeria Manta Tăicuțu, Nicolae Mecu, Grid Modorcea, Mariana Nicolae, George Olteanu, Liviu Pendefunda, Adrian Dinu Rachieru, Ioan N. Roșca, Viorel Savin, Nicolae Silade, Octavian Soviany, Alex Ștefănescu, Constantin Trandafir, Radu Ulmeanu, Magda Ursache, Nina Vasile, Geo Vasile, Călin Vlasie, Radu Voinescu, Varujan Vosganian, Lidia Zadeh Petrescu, ceea ce atestă interesul major pe care scriitorii contemporani îl acordă operei poetului național și receptării ei în posteritate.
Unul dintre cei mai apreciați eminescologi de azi, Nicolae Georgescu, abordează problematica relației dintre poezia eminesciană și cea contemporană din perspectiva triadei Text-Cititor-Specialist, folosindu-se de metafora călinesciană a textului ca mătase, pe care o poate aprecia Specialistul, sau borangic, la care poate ajunge Cititorul obișnuit. Relevă, astfel, „mătăsăriile textului eminescian”, „nodurile de semne și semnificații” ale eminescologiei, punctând ideea potrivit căreia evaluează/judecă un text, apropriind clasificarea lui Mihail Dragomirescu referitoare la realizarea artistică a unui text – capodoperă, operă de talent, operă de virtuozitate. Din acest punct de vedere, opera lui Mihai Eminescu se regăsește în toate aceste trei forme ale operei de artă, fapt care, potrivit și lui Alex Ștefănescu, îl reflectă, prin chiar aceste inegalități, în umanitatea lui profundă: „Multe poezii ale lui Eminescu au o frumusețe nepământească, par scrise de un zeu. Tocmai de aceea mă bucur când găsesc în poezia lui și versuri proaste. Ele dovedesc că poetul a fost om ca și noi. Numai astfel pot să-l admir. Dacă era un zeu, nu puteam să-l admir, este de la sine înțeles că un zeu scrie versuri zeiești. Dar faptul că un om a scris și versuri zeiești mă uimește, mă entuziasmează, îmi provoacă o nesfârșită admirație. Cuvântul geniu i se potrivește, indiscutabil”.
Problematica actualității și/sau a modernității poeziei eminesciene apare, pentru a fi clarificată, în intervenția lui Theodor Codreanu, eminescologul fiind convins că „trăsătura cea mai izbitoare rămasă străină «progresiștilor» (citește detractorilor), este modernitatea poeziei eminesciene”.
În general, admitem că modernitatea este a formei, actualitatea, a conținutului de idei universal valabile ale operei; acest mod de a înțelege situarea în timp a unei opere îl determină pe cititorul de azi – profesionalizat sau nu, să-i conteste modernitatea, dar să-i afirme actualitatea, care lasă impresia acută a fixării în atemporalitate, părând a fi scrise azi.
Theodor Codreanu mizează, însă, și pe modernitatea poeziei lui Eminescu, „ascunsă genial sub redimensionarea conceptelor romantismului”, ceea ce face ca opera să fie o sumă de virtualități, deschizând drum poeziei viitorului, așezându-l, astfel, în triada înnoitorilor universali: Charles Baudelaire, E.A. Poe, Mihai Eminescu.
Universalitatea operei eminesciene este un alt reper ideatic. Faptul că cercetători străini – cehul Wilem Závada, indiana Amita Bhose se regăseau în profunditatea gândirii eminesciene, îl fixează definitiv în spiritualitatea românească deschisă dialogului cu lumea. Afirmația Amitei Bhose: „Eminescu ar fi putut fi un poet al Indiei”, îi prilejuiește lui Theodor Codreanu să coroboreze ideea apartenenței naționale: „Dar a fost să fie al României”, piatra unghiulară a literaturii române, delimitând un teritoriu din care s-au revendicat toate piscurile poeziei românești.
Problematica universalității este abordată și de Varujan Vosganian, idee sintetizată în afirmația: „Eminescu a devenit universal pentru că a atins profunzimi care nu au limbă maternă”. În privința actualității, acesta constată că fiecare epocă are modul ei de receptare în acord cu orizontul de așteptare. Acest fapt explică de ce, „în momentele de cumpănă ale poporului român”, cu toții am găsit în Eminescu „cuvintele de lămurire, de lecuire sau de îmbărbătare”.
Nu lipsește polemica abordării acestei problematici, mereu de actualitate. Aproape toți scriitorii care au răspuns anchetei relevă, cel puțin în intenție, o delimitare/detașare de atitudinea negatorilor – detractori, denigratori, defăimători ai lui Eminescu, cu început în numărul 265 al Dilemei din februarie 1998, pe care-l acuzau de inactualitate și de lipsă de aderență la sensibilitatea modernă.
Al. Dobrescu, Eminescu și noi, Constantin Cubleșan, Eminescu este axul central al poeziei noastre. De la el se revendică toată poezia modernă, Magda Ursache, Eminescu va avea întotdeauna public pentru viziunea lui, accentuează acest polemism, considerând că superficialitatea actualității a condus spre această orientare. De aici, dramatismul unei întrebări ca aceasta a lui Al. Dobrescu: „La drept vorbind, cui îi mai pasă cu adevărat de Eminescu?”… Interogație cu adevărat dureroasă, accentuată de afirmația lucidă: „Eminescu rămâne visul uitat al unei umanități care a încetat să mai viseze”.
Între interpretarea estetică a operei eminesciene și cea sociologică și extraestetică, fost preferată cea de-a doua, răspunzătoare de toate derapajele contestării, Eminescu fiind transformat într-un instrument menit a pune în evidență, nu actualitatea operei, ci convingerile, speranțele și iluziile proprii, idee împărtășită și de Varujan Vosganian care pune contestarea lui Eminescu pe seama complexului de inferioritate: „Cei care vorbesc în răspăr despre Eminescu o fac pentru a-și găsi o celebritate nemeritată”.
Radu Voinescu analizează „mișcătoarea geniului singurătate”, nuanțează conceptul de modernitate și de actualitate, sintetizează problematica abordării „cazului”
Eminescu, polemizează ideatic și conchide: „Eminescu poate fi criticat, dar nu se poate să nu fie admirat”.
Inițiativa lui Virgil Diaconu de a reuni toate aceste răspunsuri în această carte, Poezia lui Mihai Eminescu în viziunea scriitorilor de azi (1), se dovedește fastă prin dubla orientare – către prezentul acaparat de norii contestării valorilor și către viitorul visat din interiorul acestui prezent dramatic. Nu numai prezentul poate fi modul în care viitorul își imaginează propriul trecut; viitorul însuși este un mod al prezentului de a-și imagina/reprezenta visul modelat de încrederea în actualitatea/actualizarea valorilor, acelea care întrețin sentimentul de demnitate națională și culturală.

Virgil Diaconu, Poezia lui Mihai Eminescu în viziunea scriitorilor de azi, Clubul Mitteleuropa, Oravița, 2024.

Virgil DIACONU

Pasărea neagră

Cum toate stăteau răvășite și la voia întâmplării,
m-am gândit să fac puțină ordine în odaia
în care m-ai lăsat, pentru o zi, stăpân peste lucruri.
În odaia cu manuscrise. Și tocmai când mă hotărâsem
să le pun la locul lor, tocmai atunci
o pasăre îmbrăcată în negru de sus și până jos
a dat buzna-n odaie. Și s-a apucat să ciugulească
din pagini… Cuvânt cu cuvânt – chiar din pagini.
Cuvintele cele mai bune, adică tocmai acelea

care stăteau dinapoia cuvintelor, se află acum în pântecul ei,
laolaltă cu alte câteva lucruri de la începuturi
și din care s-a făcut lumea. Cuvinte și lucruri
pe care tăcerea mea nu le va rosti, de teamă, niciodată.
Întocmai așa mi s-a întâmplat cu neagra răpitoare,
în odaia în care m-ai lăsat, pentru o zi, stăpân peste lucruri.
Întocmai așa, și îți mărturisesc cu mâna pe inimă că eu
nu știu nici acum dacă ea și-a văzut mai departe de drum
sau dacă nu cumva și-a făcut cuibul chiar în cuvintele mele.
Chiar în cuvintele mele – pasărea neagră.
Da, uneori mi se pare că cineva mă urmărește printre rânduri,
așa încât va trebui să închid repede toate manuscrisele.
Toate manuscrisele din care se ridică, una câte una,
făpturile de abur, fantomele… Să închid toate manuscrisele
din care se ridică toate duhurile negre, toți morții!
Toți morții pe care îi duc în spate încă de la începuturi.
Ca pe niște sicrie trebuie să închid manuscrisele,
Doamne, pentru ca neagra răpitoare să nu te tulbure.
Să nu te tulbure și să mă lași din nou ca la începuturi,
când a trebuit să mă lupt cu toate vedeniile și arătările tale,
singur, în odăile peste care m-ai înălțat stăpân…

Ion FERCU

POEZIA, o primăvară a sufletului
(Sau de ce ,,Ținându-ne de mână/ Sunt atâtea de aflat/ Împreună primăvara e mai primăvară”)

„Portalul inimii” (Editura Prospexi, Dorohoi, 2024), volumul Victoriei Fonari, este un tezaur sui-generis din care-și iau zborul îndrăzneli seducătoare, declarații de dragoste pentru libertate, iubire, timp, natură, cultură, real, ficțiune, teme majore ale discursului poematic din care am ales fugare popasuri în doar trei dintre acestea. Slujind performant la Facultatea de Litere a Universității de Stat Moldova, autoarea a publicat și peste zece volume de versuri și șase monografii științifice, în R. Moldova și România, creația sa fiind tradusă în opt limbi. N-au ocolit-o premiile literare importante, asociații ale scriitorilor și ziariștilor apropiindu-și-o, ca membru.
Poeta schițează imperiile libertății cu tușe de Picasso, ca protest și cucerire, ca prezență permanentă pe baricadele Strigătului, ca Eu doldora de demnitate pentru orice ființare umană: ,,Ne împotrivim/ Interdicției de a cânta/ Ne împotrivim/ Interdicției de a ne înțelege// Ne împotrivim/ Interdicției de a gândi/ Ne împotrivim/ Interdicției de a vorbi/ Ne împotrivim/ Interdicției de a dansa/ Ne împotrivim/ interdicției de a cunoaște/ Ne împotrivim/ Interdicției de a iubi/ Ne împotrivim celor care/ interzic zborul gândului,/ interzic demnitatea,/ interzic noblețea/ Distrugem zidul tăcerii/ Prin cântecul ființei” (,,Nu interdicției”). Libertatea nu este doar o virtute a omului. Ea locuiește, trebuie să locuiască până și în lucruri, precum pânza de pe șevaletul artistului căutător de înalturi: ,,Apoi avea toată libertatea să zboare/ Se prefăcu într-un pescăruș/ Ce purta un destin de corabie,/ de orizont,/ de poezie” (,,Metamorfoza pânzei”). Libertatea a cucerit până și ținuturile atitudinilor pe care, cu ofilite reflexe axiologice, le credem uneori a fi paria ale comportamentului nostru: ,,Aroganțele ne dau libertate”. Instanțele care validează statutul libertății au aura măreției comice: ,,Soarele votează libertatea/ Eu vreau să votez cu el” (,,Soarele din lumi paralele”). Ascultând acordurile inimii Victoriei Fonari despre libertate, aud parcă și glasul lui Charlotte Brontë – „Nu sunt o pasăre și niciun cuib nu mă va prinde. Sunt o ființă umană liberă, cu o voință independentă” –, dar, în toată țesătura scriiturii, simt și prezența crezului camusian: „Libertatea nu este nimic altceva decât o ocazie de a fi mai buni”.
Iubirea este, în zămislirea ideatică a universului ,,Portalului…”, liantul care cheamă, în același forum al seducției, iluzii, pustiuri și oaze, prăpăstii din care răsar piscuri de speranță, muguri de optimism sănătos și vindecătoare terapii ale clipei care sfidează imperial ,,fraternitatea linșorilor”, cea aruncată în suflet de Sartre. Este un gen de infern care se uită pe sine ca infern, o cifră salvatoare la care poți suna la ambulanța Cosmosului (deși ești convins că aceasta nu va sosi niciodată…), un risc în marginile periculoase ale ficțiunii, dar tocmai de aceea trebuie asumată: ,,Iubirea/ e liniștea tăcerii/ din scârțâitul de constelații/ e foaia toleranței/ divagate/ de plăcere/ Iubire/ fulgi fierbinți/ ce pătrund/ în noi/ în cifra doi/ se-mpletește-n infinit/ de poduri stelare/ și tot/ ce e concret dispare/ o altă realitate apare/ în care liniștea se simte/ respirația se vede/ iar noi trăim activa contemplare/ și gândul cunoaște viteze stelare” (,,Iubirea”).
Căzut cu zgomot biblic din pom, cap de pod minat al plăcutelor războaie și tratate de pace ale sufletului, mărul adam-evic, otrăvit (și) cu interdicții sfidate de orice este încă viu, devine un cosmos fără margini, lipsit de centru: ,,Trecem prin fereastra timpului/ care ne scrie poezia nopții/ Și noi cei îndrăgostiți de soare/ O citim în aroma de iasomie/ Prin geana lunii/ Soarele ne privește mirat:/ Cum în mărul universului/ Încape atâta iubire!” (,,Mărul universului”). Iubirea-ți tonifică sentimentul că te afli într-o capsulă-n care au supraviețuit Gagarin, Aldrin & comp, cea din care poți râde în nas clipei, logodindu-te cu orizonturile unei eternități pentru care ai putea risca toți așii unui poker dostoievskian în care 1+1 fac 2 este formula morții: ,,În capsula iubirii se deschide universul/ Similar cum o picătură/ Are componența oceanului/ Așa și noi/ În unitate/ Percepem forța cosmică/ În care natura ne-a organizat/ Să trăim într-un timp/ Concentrat/ O clipă de eternitate/ Și cele 36,6/ Constant/ În fiecare noapte/ Aceeași și totodată altă/ Clipă de eternitate” (,,Capsula iubirii”). Ca un Hercule al metaforei, Victoria Fonari plusează – „Am forțe să îmbrățișez universul” –, se-aruncă la beregata efemerului – „Secolul XXI este flămând de dragoste”, ,,Iubirea ne transformă în constelații” – strigă pătimaș de uman, pentru a-și apăra hotarele ființării amenințate de zdrențuiri: „Îmbrățișează-mă strâns-strâns/ cu tot sângele tău din vine/ Îmbrățișează-mă strâns/ Cu toate gândurile/ […]/ Îmbrățișează-mă cu toate amintirile/ strâns-strâns ca să se amestece cu cele viitoare/ Să compunem cuvinte noi/ înțelese doar de noi/ Să scriem în atingeri/ aripi de îngeri”. Primăvara, poveștile vechi ale lumii, muzica, pictura, iubirea și poezia aud Strigătul Poetei și-i răspund, solidarizându-se, vreme în care foaia de hârtie care așteaptă să devină manuscrisul iubirii înmugurește „în cuvinte/ Albul prinde crenguțele de rânduri scrise” (,,Lecturi de primăvară”).
Dacă nu și-ar face prezența în peisaj și sonurile bacoviene, ai crede, în sfârșit, că doar amorul shakespearian trimis în lume prin pruncii inocenței fără-de-leac, Romeo & Julieta, poate cânta la fereastra fiecăruia dintre noi: ,,Foaia plânge a toamnă/ într-un deșert sentimental/ când singurătatea din interior/ este prea plină și/ ultima picătură nu mai poate/ să țină echilibrul/ în cupa sufletului/ iar muștele de pe hoitul iubirii/ te pișcă/ energia de a suplini valorile/ e confuză/ se autodistruge/ și plouă cu frunze moarte/ cu pene înăsprite/ cu puf de cocos” (,,Amprente tomnatice”). Ne rămâne și nouă, cetitorilor, un oarece profit: să ,,Conspectăm iubirea/ Din sărutul razelor”, chiar dacă în varii orizonturi stă pitit și ,,hoitul iubirii”.
Timpul Victoriei Fonari, plămădire metafizică spre care alde Heraclit Aristotel, Kant, Heidegger sau Bergson ar privi cu luare-aminte, o vedetă a discursului (cu 50 de prezențe în varii contexte), are ceva din îndrăznelile orizonturilor schițate de Sfântul Augustin: ,,Nu este corect să spunem că există trei timpuri, trecut, prezent și viitor, ci ar fi mai bine poate să spunem că există trei timpuri, și anume prezentul lucrurilor trecute, prezentul lucrurilor prezente și prezentul lucrurilor viitoare”. Memoria, contemplarea directă și starea optimistă de așteptare refac totul aproape nietzschean – ,,Timpul este […] domnia unui copil” –, dar cu sonuri din panta rhei și acorduri ale fizicii contemporane: ,,Pasărea-timp a zburat prin fereastră/ Vroia să se odihnească/ Să odihnească timpul/ În clipe/ Dar a spart sfera/ Cioburile i-au intrat adânc/ În carne/ Zboară continuu/ În reprezentări/ Fragmentări/ Iar lumea ei temporală/ Zgârie prezentul/ Cu hemoglobina/ Din râul lui Heraclit/ Se dezice de entropie/ Își scoate cioburile/ Și rămâne/ În colivie” (,,Pasărea-timp”). Și iar augustinian: ,,Azi devine temporal/ Sigur poate fi segmentat/ Dar fragmentarea/ L-ar scoate din mit pe acest azi/ Azi a concediat/ Multe zile/ Care îmi păreau pustii/ Azi a sidefat gândurile/ Care mi se rostogolesc înapoi/ Pe foaia de hârtie/ Revin asemeni apei/ Pe care o dai la o parte/ Pentru a înainta prin ea/ Și ea revine/ Cosmicul înseamnă ordine/ Dar el pare fluid/ Totul planează/ Și pământul – o buburuză mai mare/ Care ne ia în spinare/ Azi mi-a desenat solzi pe picioare/ Azi mi-a dat aripioare/ Timpul a ieșit din eprubetă/ Și se revarsă în mare/ Timpul este un azi/ Ieri și mâine” (,,Timpul este un azi”). Un altfel de Uroborus, autohton, ne ivită să privim către ,,eterna reîntoarcere a aceluiași”: ,,Soarele cu capul de lup își mușcă coada:/ SĂ INTRĂM ÎN TIMPUL/ DACILOR LIBERI!” (,,Dialogul artelor”). În artă, timpul devine un muzeu al regalității spiritului: ,,Eu – din secolului al XXI-lea/ privesc canavaua timpului/ realizată de/ maeștri din secolele XV-XVIII/ Belgia i-a păstrat pe Rembrandt, generațiile de Bruegel/, Rubens, David, Rembrandt și cel căutat intens/ pe Bosch/ Coduri, sensuri, senzații, valori/ Tablourile ne invită în rugăciune și foamete/ la festine, privirea pășește printre flori/ Suntem oaspeți în marea galerie a artelor/ frumoase” (,,Muzeul regal”). Subiectiv, timpul este perceput și ca… obiect al proprietății private: ,,un timp ce este/ numai al meu”, ,,corpul meu reasamblează eternitatea/ și rescrie timpul de la început”, ,,timpul ne intersectează/ Pulsul universului/ Depinde de noi/ Ieșim ținându-ne de mână/ Din timp/ Și auzim muzica universului”, ,,și timpul nostru ne aparține/ Acesta nu ni-l poate fura nimeni”…
,,Portalul inimii” este un construct poematic sapiențial acompaniat de lirism, ,,un zbor deasupra unui cuib de cuci” (simbol al luptei împotriva opresiunii și al dorinței de a trăi liber, chiar și într-o lume dominată de reguli, manipulare și control), o spovedanie (,,când scrii poezii/ trebuie să scrii cu inima”), o poveste despre oftatul cel greu al Pământului, despre ,,ziua poeziei” care ,,anunță primăvara”, ,,tăcerea citită de primăvară” și ,,zodia teilor” (,,intrăm în Galaxia Teia”), despre tragedia și bucuria clipei și a eternității. Joc al realului și al ficțiunii care nu minte niciodată, capcană estetică din care nu poți evada decât după ce i-ai prezentat onorurile, ,,Portalul inimii” e de așezat pe raftul sufletului în care te așteaptă bijuterii estetice precum ,,Femeie-liră”– ,,Primul instrument muzical/ Era corpul femeii/ Bărbatul cântând bucuria vieții/ Îi atingea corpul cu palmele/ Și stelele începeau să cânte” – care pot locui în orice antologie contemporană de poezie. E o primăvară a sufletului acest volum al Victoriei Fonari, o aventură spirituală care hăituiește olimpian marile noastre singurătăți, care ne provoacă ,,să descoperim lumea/ Ținându-ne de mână/ Sunt atâtea de aflat/ Împreună primăvara e mai primăvară”.