Propoziții pretențioase – Arzului
Doar focul mocnea în sobă. Și de-ar fi fost și întuneric, să vrei să te simți în Rai.
Se oprise vântul, timpul însuși. Aromise. Zăpezii îi puteai număra în tihnă moleculele, razele timide se ariciră de atâta frig în sine și rămaseră crispate pe ochiurile de geam peticite pe interior cu celofan dublu. Eternitate ce n-a durat zece minute. Cât Nae a ajuns peste drum, în casă, cât să-i zică mamei că și-a tăiat degetul, cât să plece în fugă la spital și mezinii să vină spre a-mi imputa că din cauza mea s-a întâmplat. Dintr-o dată toate s-au precipitat, s-au înghesuit în secunda a doua și au explodat. Flacăra vinovăției ardea în mine mai ceva decât cea din sobă, fața căpătase o arămire puternică și inima dădea să stea. Că n-am fost în stare să tai lemne, că Nae venise special să le taie, că nu-mi păsa că stă fata în frig. Până și mama, la întoarcere, m-a făcut de doi bani. Eu și struții ce băgasem capul în nisipul rușinii, fără să am vreo vină. Ce era mai rău se produsese. Degetul mare aproape fusese amputat, dar, cu noroc și viteză mare de reacție, fusese cusut și urma să fie măcar întreg și nu neapărat ca nou. Că de carne neamul lui Călin a fost bun mereu. Uns cu toate alifiile, fript de soare, degerat de frig, inhalând toată istoria ultimului secol, chiar și mai mult, muncind în toate pozițiile, pe toate felurile de „șandramale”, s-a călit și mai că n-au crescut pe corp și alte părți la cum i s-au vindecat fiecăruia toate rănile și toate bolile ori le-a ținut în loc metabolismul atât de greu încercat.
Am ieșit afară. Căldura camerei și a mea interioară atinseseră cote insuportabile. Mă sugruma, mă sufoca. Pe buturugă nu se vedeau chiar urmele unui măcel. Și Nae, inspirat, reușise să pună dop cumva puhoiului de sânge ce năvălește fără încetare din capilare. Lăsase totuși destule urme cât să-mi mențină fluxul sanguin la viteză maximă. Deja vedeam toporul ca pe ghilotina franțuzească și degetul lui Nae ca pe Maria Antoaneta, cât să mă cuprindă remușcările, să blestem nunta din acea noapte și pe mine că lăsasem obiectul sfârtecării la îndemână. Mă dusesem de nevoie. Rămăsesem de izbeliște. Mască se topise în munții Carpați hunedoreni, Bebi refăcuse traseul lui Badea Cârțan și se oprise în Italia. Numai eu și Tamba nu puteam presta muzical. Eu nu prinsesem suficient curaj să devin solist vocal de toate genurile, el avea alți fluturi prin minte. Mă dusesem cu de-alde din ăia din neam arăpesc, cu care nu te duci dacă ești român și nu suferi țiganii, nu din arivism, ci fiindcă iarna nu te ia nici naiba la cântări, la bucată.
Nae năstrușnic. A doua zi îi ardea de glume cu mine. N-a venit iar, n-a dat iar cu barda-n butuci? Am sărit ca atunci când eram mic și-am urcat cu picioarele pe plita sobei din prima cameră, dormitorul părinților, am zbughit-o din pat pe uși și-am ieșit afară alertat. Iar-ul, repetarea accidentului m-ar fi trimis direct la nebuni, n-ar fi reușit să se mai dezlipească de creier. Râdea în hohote. Eu… nu. Nici să-l apostrofez blând nu mai aveam cuvinte și aer. I-am zis atât: nu cu de-astea bagi în chichioane omul. Mai aveam și chef de persiflat la ce sperietură m-a supus.
Vina nu era a mea, dar eu am rămas pe lista alor mei până…. Încă se mai credea potent, să ia greul topor cu o mână și dintr-o zvârlitură de braț să dea în două butucelul sau să-l înfigă în lemn și cu o răsucire la 180 de grade să-l dea gata. Avea el niscai poze din armiile române, chel, arogând o mină de killer, cu pistolul mitralieră în poziția armării stând în picioare. Voise mai mult de atât, să lucreze la finețuri. Să facă surcele. S-a așezat mai pe vine, a fixat bucata de lemn, a uitat cât de lungă este coada, a țintit și…. Coada a lovit pământul – zăpada înghețată -, toporul propriu-zis a căzut mai repede și mai la stânga decât trebuia. Acolo degetul….
