Spații culturale nr. 98-99 (13)

Dumitru ICHIM

MEMORIILE UNEI CAPRE

5. NEPUTINȚA DE A FI EGAL CU TINE ÎNSUȚI

Departe de mine, și nu vreau să fiu înțeles greșit, dar faptul că omul nu poate fi egal cu sine însuși, că sufletul lui are căderi, păcate, goluri, neîmpliniri, dezamăgiri e totuși un merit că, din fața lui Dumnezeu care este Atotdrept ca persoană și personalizare a Adevărului, ne trezim în fața Milostivului. Feriți-vă de „cuvioșii” care își dau ochii peste cap după ce au umplu kilul de „perfecțiune” și se uită în fundul bisericii judecându-te din fața altarului. Dacă întorci muzica pe dos, sau chiar viața, dai de un grafic pe monitor și, vai, dacă linia devine dreaptă. Înseamnă că ai mierlit-o! Expresia nu o mai putem deduce din franțuzescul „furculision”, nici din romanticul cântec de mierlă când două inimi se cunună sub același patrafir sonor, ci din „Norii de la Răsărit”, din verbul „umerla=a murit”!
La Muntele Robson din șirul Munților Stâncoși am fost cu Chris, alpinistul lui Tătuca, de două ori și acolo am descoperit familia acelor vârfuri de munți, de unde priveam la spectacolul caprei negre. Am mers și în al doilea an cu trufia unuia de-al casei, dar am primit lecția de smerenie. Taina dacă nu o poți cânta nu încerca să o explici că nu sunt buci de scărmănat și nici fuior de cânepă să o torci cu babele, ci sălășluire a inimii curate. Doar unul din vârful de munți nu era în nori, restul au tras perdelele chemați într-un sobor la Cel Preaînalt. Destul că și în anul următor, am admirat pilda fără de egal despre credință, perseverență și în primul rând situarea cerului ca sare de pus în toate bucatele. Ei, acum să nu fim ca fariseul! Capra nu greșește să cadă pentru că are în alpinismul ei și funia cerului pe care noi nu o vedem, plus pantofii ei sunt făcuți de tătuca și mămuca și nu sunt cumpărați de la „Romarta” sau „Arta Modei”! Unii se nasc cu înclinația spre lucrurile înalte ale „celor de sus”. Când coboară din leagăn întreabă unde au pus cădelnița, sau vioara, alții păcătoși ca mine vin pe lume mai prostălăi și trebuie să muncească de două, trei ori mai greu la tema de acasă cu Pilda Caprei din cateheza muntelui. Deci, dragii mei, care nu puteți să ajungeți la perfecțiunea din fabula caprei „join the club”! Nu sunteți singurii. Nu vă descurajați din neputința de a fi egal în iubire cu tine însuți. Vorba lui Creangă: „Dacă nu ai ce mânca, vino la noi să postim împreună!”. Zăpăcitul de mine, ca preot, aseară la Sfântul Maslu, în loc să-mi fie mintea „in excelsis, gloria” mi-a fugit gândul la capra ce mă obseda în perfecțiune. Acum mă spovedesc vouă, dar nu cumva să mă pârâți la vlădica, Doamne ferește, că mi se sparg toate borcanele în care-mi țin la murat titlurile bisericești pentru care am muncit toată viața. E de ajuns, cum se zice pe la noi, pe la Valea Uzului, la un car de oale o singură botă, sau cârjă arhierească. Și mi-am zis: „Tu, în afară de barbă, cu bărboiul cât măturoiul, ai învățat ceva cu inima din Memoriile Caprei”? Ca paranteză, cineva pe facebook mi-a „copt-o” și nevinovat fiind m-am trezit că facebook-ul m-a blocat și mi-a luat jucăria. Nu râdeți, că eu aici mi-am scris cărțile. Și mă gândeam: Poți tu să îl ierți? Nu în felul: te iert, dar nu te pot uita, ci sincer, să te rogi pentru el, acum! A venit mintea: Fii cuminte, omule! Tu ești cineva prin ceea ce scrii, iar el, un intrus agramat te-a făcut ca pe-o obială. A ierta nu înseamnă a călca pe demnitatea ta de scriitor. Nu-i destul că ești surghiunit de toată agora scriitorilor din țară? Și uite-așa cel rău sufla în cărbunii mândriei mele și-mi aducea tot felul de scuze, că nu există rău și păcat pentru care să nu găsești justificare. Vă aduceți aminte de „Crimă și pedeapsă”? Și când mă îndreptam mai tare a venit imaginea caprei care riscă totul pentru cărarea de lângă cer și mi-am amintit că ea e și simbolul „dragostei care nu cade niciodată!”. Mi s-a făcut rușine de mine însumi și m-am rugat pentru „dușmanul” meu. Să fiu sincer, nu mi-a fost ușor, că sunt păcătos ca orice om, dar îmi place, nu din mândrie, să încurajez pe fratele meu, să împart cu el ce cu atâta generozitate am primit de la copaci, de la păsări, de la munți, ape și chiar din înțelepciunea caprelor.
Tare e greu să fii normal, să fii om și să nu te lași melițat de rațiune, de „cogito” că de la el ne vine aproape toate răutățile dacă nu ne suim după capra neagră în Muntele Inimii. A fi om normal este să lupți pentru libertatea ta, pentru că numai omul liber poate iubi, nu iubirea „inimioarelor” și a emoticoanelor, ci aceea de care ne spunea Cesare Pavese: „Când plecam unul de lângă altul nu ni se părea că ne despărțim, ci că mergem să ne așteptăm altundeva”.

6. SUFERINȚA NU ESTE DURERE ÎN
SÂMBURELE EI

Pe unde mergea capra neagră, la aceeași înălțime, era un vultur care își plana cercul perfect deasupra genunilor. Parcă auzeam pe shaman, Marele Preot ai munților pierduți, bătându-și ritmul din tobă și din dorul sângerând de apusuri:
„Mare vultur,
Vino la mine din direcția locului unde răsare soarele.
Ține-mă sub aripa ta.

Arată-mi munții la care abia îndrăznesc să visez.
Învață-mă să zbor aripă lângă aripă
Cu Marele Spirit”
(Alberto Villoldo)
Cineva s-ar fi gândit că geometria lui impecabilă ca un inel este dansul sinistru al morții înainte ca răpitoarea să se hrănească din stârvul caprei. Numai că vulturul, considerat la nativii acestor munții ca pasăre sfântă, spre deosebire de corbii și ciorile, căutători de stârvuri, cina lui și-o pregătește numai din ce vânează. Legea nescrisă a cerului îl oprește să se înfrupte din carnea spurcată a tot ce nu a câștigat prin rugăciunea ochiului și prin truda curată de aripă sfântă. De la Icar și până astăzi omul a încercat să se ridice de la pământ la cer, a făcut avionul un avis de metal, a întrecut pe păsări dar tot sărac a rămas, iar porțile tainei de aripă i-au rămas ferecate. Numai Brâncuși a reușit cumva să treacă dincolo și în loc să sculpteze aripa a sculptat zborul, așa cum spunea cu smerenia profetului. Între aripă și zbor e diferența dintre materia care ciugulește, precum găina și curcanul, cele ale materiei și viermii ei, și porumbelul Sfântului Duh. „Mă feresc, ne avertiza James Joyce, de acele cuvinte mari care ne fac nefericiți”. Mă refer la viul zborului, nu la performantul mecanic, acest viu precum cel din cuminecătura vinului care prin moartea călcării în picioare a strugurelui dă vinul de taină al sângelui dătător de viață și prin care putem împrumuta aripile de înger ale heruvimilor. În ograda mea, de pe Madison Ave. South, vin vara, de necrezut pentru Canada, păsări colibri. Mai mici ca o cutie de chibrituri, un fel de fluturi mai mari aș zice, fac bună casă cu fluturii din specia Monarh (danaus menippe), de prin America Centrală, galbeni, cafenii și cu linii negre. Le-am și cumpărat arbustul cu florile preferate (milkweed). Vin de la mii de km. Și la colibri și la fluturii aceștia m-a mirat atât taina cât și mecanismul acesta al aripii. Banal cum sunt îmi puneam întrebarea cum de nu se rup îndoindu-le în zbor de zeci și sute de mii de ori? Ei, bine ele nu se rup că nu e vorba de carne, de materie, ci de materia care se hrănește din spirit, din ceea ce e zborul în sine și noi nu înțelegem, înspiritualizându-se din vinul zborului. Am mers cu Chris prin Munții Stâncoși km și km, ore și ore de mers, și mă miram cum de nu obosesc. Cum să vă spun, nu era prima dată când mi se întâmpla aceasta: mă hrăneam din frumos, un frumos viu ca o băutură tonică a spiritului. Hai, că noaptea dormeam buștean, dar ziua mă molipseam de zbor. Poate o definiție a ceea ce încerc să întocmesc era o suferință care nu este durere. Greu de înțeles! Cum să suferi fără să te doară? O suferință albă, precum aceea a unui îndrăgostit care trăiește cea mai îngrozitoare și fericită, în același timp, nu penele iubirii din perna de făcut dragoste, ci suferința zborului când iubești, neîmplinirea de a te împlini prin celălalt, scara cu îngeri până la cer și suferința de la piatra pe care ai pus capul rațiunii să doarmă pentru a da inimii hrana zborului, Bethelul copiat de colibri, fluturi și cercul de acvilă după esența de a fi zbor, suferința, setea, foamea de zbor. De această suferință care metamorfozează, care naște, dă viață, dă minunii geografie și formă, atât de subtil Florica Bațu Ichim contura într-un poem: „Infinitul dormea în brațele mele…/ Plutesc/ și un gând mă întreabă:/ oare, bobocul de floare, când își desface petalele are dureri?/oare, sămânța închisă sub lut/ când
pocnește-ncolțind/ are dureri?”

7. SUFERINȚA NU ESTE DURERE ÎN SÂMBURELE EI

Cum adică suferința nu este durere? Și cum se poate ajunge în sâmburele ei? Filosofia lumii o putem rezuma prin cerc și sămânță. Sămânța atât de profund analizată de Sf. Pavel și Ion Barbu cu poezia oului primordial, motiv găsit aproape în toate cosmogoniile lumii, este ecuația cea mai grea de rezolvat pentru că trebuie găsită cheița de a descuia moartea, taina care în borangicul ei țesut de fluture, îmbracă toate lucrurile aflate sub soare. De la buruiană, capră și până la om toți stăm sub același semn al morții. Toate drumurile duc la Roma, dar nu cea a gladiatorilor, ci Roma celor doi vestitori ai contradicției care a zguduit imperiile prin paradoxul învierii. Cel mai mare monument al veșniciei pe pământ este răscumpărarea ei „dis de dimineață, în ziua a treia” și constă nici în piramide, nici în mausolee, nici în cavouri, ci în „mormântul gol”. Pe gogoașa țesută de viermele morții, golită prin paradoxul ei, stau cei doi fluturi, cu aripile albe, întrebând pe femei, cu referire la Fluture: „De ce căutați pe cel Viu printre cei morți?”. A vorbi de moarte, fără a avea și celălalt capăt al punții, ar însemna să ne văicărim ca babele lui Creangă fără a îndrăzni să înlături drobul de sare. Fără viziunea celuilalt capăt al punții este, folosind admirabila parabolă a lui Ion Barbu, a vorbi de oul fiert al omului prost, și nu de oul viu, cu nunta lui sub coperiș de var.
Omul, înainte de cădere, era superb, dar numai prin moarte a reușit să devină dumnezeiesc. Chipul ajunge la prototip! Adam putea să greșească, sau nu. Avea libertatea, greșit înțeleasă, aducând în lume suferința, răul și moartea. Ca om liber el nu trebuia să cunoască acestea, dar celui căzut, Noul Adam îi întinde mâna, de om adevărat și Dumnezeu adevărat. Acum oul orizontului naște adevărata libertate, libertatea ca prin iubire să-și depășească înnomenirea până la îndumnezeirea din El, care nu este o figură de stil. Iubirea ca și Învierea sunt cuvinte pentru aceeași realitate. Iubind prin fratele om, ne înviem prin fratele Om. Fără iubire devenim păstaie fără sămânță, aparență mai jalnică decât moartea, pentru că moartea are ce să moară, iar noi o înșelare humanoidă, sau omenism artificial, instant-man.
Al doilea termen drag filosofiei este cercul. Un cuvânt pe cât de îndrăgit pe atât de tiran în fatalismul lui. Toate lucrurile au cercul lor pe care nu-l pot depăși, pentru că spirala, cercul declinat altui cerc, este caracteristică numai omului liber. Un om care și-a pierdut libertatea este mult mai de plâns decât lucrurile înconjurătoare pentru că e conștient de înlănțuirea lui și cătușele de-a nu mai putea iubi. Fără a fi liber nu poți îmbrățișa pentru că numai libertatea te poate naște ca om, ca iubire, ca demnitate de a fi partener cu Iubirea. Imaginează-ți că cineva îți ia libertatea și îți impune „iubirea” lui, binele pe care ți-l intubează cu forța, te căsătorește forțat cu cel/cea care îți va ruina toată viața cu „binele” impus. Oare fără libertate nu e moartea cu mult mai de preț? A fi viu, înseamnă a fi liber. E aceasta mult? E aceasta puțin? Sunt de partea unui scriitor preferat, Khalil Gibran, chiar dacă, liber fiind, nu sunt de acord cu toate gândurile lui: „Dragostea nu dă nimic, nimic decât pe sine și nu ia nimic altceva decât pe sine. Prin urmare dragostea nu posedă nimic, dar nici nu poate fi posedată, pentru că dragostei îi este de ajuns dragostea”.

8. SUFERINȚA NU ESTE DURERE ÎN
SÂMBURELE EI

Suferința nu este ceva care să aparțină, în întregime, anatomic medicinei, ci suferința în sine depășește sfera definiției cu care ne-am obișnuit. În sâmburele ei, ea are cu totul și cu totul alt orizont. Spuneam de nu știu câte ori cât de subtilă și capabilă celor mai subțiri nuanțe se pretează limba română.
Ne-am propus să ne ocupăm de două teme dragi filosofiei și religiilor lumii și anume sămânța/oul și cercul.
Pornind de la cercul vulturului ca prototip al zborului sfânt, trecând prin pivnițele pline de diferite „tării” ale gândului strigând barbarului un „noli tangere circulos meos” – libertate, ocolind cercul născător de circ „circus”, cerc, arena rotundă, apoi fatalitatea cosmică din filosofia hindusă, ajungem pe unde numai aripile limbii române te pot duce.
La prima vedere, „încercarea” este acțiunea de a verifica un lucru, etimologic ducându-ne la „in+circare”. Cum așa? Fiecare lucru care poate fi cunoscut cu simțurile noastre, și chiar cele care există, dar sunt noțiuni abstracte care ne depășesc cunoașterea noastră de verificare practică, orice lucru are o sferă a lui, sau un fel de cerc pe circumferința căruia sunt însușirile lui, deci orice lucru pentru a fi cunoscut ne forțează să-i spargem zidurile de „circus”/cerc și să intrăm în arena lui pentru a ne lupta să-l cucerim. Verbului „cognosco” nu prea îi place de noi oamenii, cauza prostiei noastre constând în aroganța acestui satrap care cu toată mândria noastră care ne crește în bătătură nu prea ne dă like pe facebook, iar uneori văzându-ne și proști și leneși ne blochează, pur și simplu. Tare e viclean acest vulpoi bătrân! Un lucru nu poate fi cunoscut până nu îl cuprinzi (avez-vous compris?). „Cognosco” se uită la vărul primar „comprehendere” și-i face cu ochiul. Ai îmbrățișat? Treci mai departe.
Deci, fiecare lucru are o anumită arenă a circului în care trebuie să te lupți. Cea mai grea este îmbrățișarea ca sfârșit al săvârșirii. Dar sunt anumite lucruri mai dificile. De exemplu, moartea. Și moartea are cercul ei. Ce e în sine moartea? Neant? Ai vrea tu să scapi așa de ușor! Ce e în sine, întreabă tainele oului primordial și noaptea de trei zile ale seminței. Dacă Ivan Turbincă nu și-a făcut treaba bună cu turbinca și a slobozit-o spre noi, apoi ne trezim cu moartea, că vrea și ea să cunoască, să ne cunoască mai de aproape că tot timpul o purtăm în cârcă. Și atunci moartea încearcă (in circare) să intre în interiorul cercului (circus) nostru. În vechea limbă română, atât de plastică și plină de sevă, vorbim de ”încercări” care se abat asupra cetății noastre, necazurile care sună din trâmbiță pârându-ne morții pe unde suntem mai slabi cu zidurile.
Am grămădit în capul meu prost tot felul de cuvinte străine, dar cele românești îmi sunt atât de dragi că, vorba lui Noica, pe unele îți vine să le mângâi. Pe altele le văd atât de adânci că îmi amintesc de un film SF în care vehiculul de transportare în spațiu și timp din afară apărea cât o cabină de telefon, iar înlăuntru era atât de mare că îți satisfăcea orice cerință spațială, inclusiv miraculoasele motoare. Dar cele mai dragi îmi sunt cele care au trupul din tăcere, care nu este o lipsă de cuvinte, ci limbajul celor îndrăgostiți când buzelor li se dă adevăratul sens de îndumnezeire. Pentru că Dumnezeu e în noi, nu în mijlocul cercului, ci pe tronul de spirală al inimii.

10. SPOVEDANIA NETERMINATĂ A CAPREI

Înainte de a merge la aeroport am trecut pe la „Euro Food”, magazinul polacilor. Nu puteam merge cu straița goală, că toți mă așteptau în Calgary ca niște balauri. Nu era vorba de foame, ci de bunătățurile românești. Pot să fie o mie de „McDonald” nu dai doi bani pe ele comparat cu șunca afumată, the Romanian sausages, iuți ca prin Oltenia, caltaboși, tobă, șoricii, numai buni să faci cranț-cranț, n-ai văzut cumva pe Franț? Ai și cașcaval de oaie, mirosind a libertate de munte, ce contează că e adus din Wisconsin? De gustibus… îl întrebăm pe Gusti, vânzătorul, când mai aduce cârnăciori oltenești, de la doamna Maria, din Toronto. A, de doamna Maria nu v-am spus. S-a căsătorit cu un casap din Regat, ea fiind născută aici, care știe să pregătească din porc tot ce crezi și ce nu crezi, ca preparate românești, chiar și… saramură de pește mangalița la borcan ca la muica din Constanța! Oricum, nu era niciun post, în afară de Post Office, și mi-am încărcat ranița, gâfâind ca sfântul animal, ăla cu urechile darwiniene, că harul nu schimbă măgarul. În Canada, oricât de sărac ai fi, nu există noțiunea de foame, precum aceea când eram studenți. Te-ai sculat – micul dejun, cu ouă, felii de șuncă prăjită, cârnăciori, fructe, omletă, că ouăle erau fierte și trebuie diversitate ca să nu se facă discordie între ele, dulceață de căpșuni și de afine, sucuri, ca nu cumva să-ți scadă glicemia și burtica de capitalist etc. Când ai terminat vine marea problemă, conform imnului „Sculați, voi oropsiți ai soartei!” de a scula oropsita burtă cu cele patru ranițe, ca ale fratelui întru blagoslovită evoluție. Așa sunt obsedați canadienii nu cumva să flămânzească, vorba pentru micul dejun la ei fiind „breakfast”, adică să rupi postul în două, „breack+fast”. Toată noaptea, cât ai dormit, ai ținut post negru și te-ai abținut de la cele voluminoase. Până la prânz, ca nu cumva să leșini, sunt tot felul de „snack-uri, iar la școală, sau unde lucrăm, un coridor întreg cu dulapuri cu geam, pline cu tot felul de gustări, unul lângă altul, ca valizele din Gara de Nord. În mare cinste este frigiderul spre îndelunga noastră cinstire. Te duci să dai un telefon, păi nu te pleci fără a cere binecuvântare de la „Fram”. Ai terminat, te oprești din nou să celebrezi izbânda de a fi reținut cu vorba fără să crănțăni ceva.
Hai să vă spun ceva de să vă pârâie fălcile de râs, mai ceva ca de la Radio Erevan. Ca să nu-mi crească tribul ichimeștilor ca niște păgâni m-am gândit să-i dau la școală catolică să învețe și ceva despre Dumnezeu. Auzi, ce religie au învățat! Le spunea elevilor, cu mult patos, ce greu i-a fost lui Iisus să postească 40 de zile fără a mânca nimic, nicio gustărică, între cele trei mese ale zilei! Dacă aș fi pe facebook ar trebui să pun aici un emoticon zâmbăreț cât roata căruței. După ce altădată au venit acasă să-i ajut cu tema de-a argumenta că Iisus nu a înviat, le-am zis good bye papistașilor și i-am mutat la școala publică. Discutam la un grătar cu prietenul meu, Father Dan de la „St. Joseph School” unde fuseseră copiii, cum e posibil ca în școală catolică să-i învețe astfel de teribilisme și mi-a răspuns cu durere: „Acum suntem finanțați de guvern și dansăm cum ni se cântă!”.
Și uite-așa, tot privind, cu Christofor al meu, capra de pe geana muntelui Mt. Robson, care face parte din Munții Stâncoși, precum am spus mai sus, vin copiii de prin afinișuri și spun că le e foame. Se duce băiatul la mașină, aduce traista cu cele ale gurii și cele ale gâtului. Parcă eram în povestea lui Creangă cu Flămânzilă și Setilă, de la fiecare luând cuvenita lor înțelepciune, mai ales că aerul curat și plin de miresmele tari ale coniferelor ne făcuse o foame năprasnică de ne miram și noi de pe unde o fi ieșit, din care tihăraie, dihania aceasta ghiorăind a patimă păcătoasă spre buna și îndelunga dedulcire și fără de sațiu a bucatelor românești. Cât or fi americanii de americani, dar berea cea mai bună tot Heineken rămâne și am pus lădița în apele curate și reci ale dorului pe care unii spun că e intraductibil. După una după alta ne-am întins pe pătura de sub brazi și… Tot încercam să traduc dorul până când versiunea cea mai bună a lui a devenit un a ațipi în gând și mădulare în brațele mirositoare de cetină sfântă de la poalele muntelui Nemira. Și se făcea că…

Ottilia ARDELEANU

psalm pentru munca ta

casa pe care mi-o faci e
o poezie de lut
cu degetele tale o ridici
mă numesc ana şi aştept
să mă chemi pe mobil
eu să pregătesc repede ceva
la microunde să dau fuga la
market pentru apa plată
chit că nu mai am bani
folosesc un card mă
descurc eu drumul nu
pare anevoios pe secetă
urc în jeep şi accelerez
cu inima trec de radar
intru în metropolă
piedici ambuteiaje

tu să îmi sari de gât
să mă iubeşti molatec să
îmi iei toate simţurile
asupra ta garanţie
mă aşezi între două paranteze
rotunde torni lacrimi de
cerneală fierbinte îmi trece
de coapse de sâni de buze
în cuvinte un zid cu
încălzire proprie

bine-
cuvântat soare
te arunci peste lume

Ioan Romeo ROȘIIANU

Dumnezeul meu juca șotron printre cuvinte

Tu n-ai văzut Creația, draga mea,
iar eu nu pot să ți-o arăt, orișicât aș vrea!

Se apropie Sărbătorile și eu nu știu de ce lumea stă la rând,
de ce oamenii se ascund prin biserici,
pe lângă sfinți pe care nu i-au văzut niciodată,
pe lângă imagini nicicând văzute, trăite.

E… AZI, mai e puțin până la ZIUA cea mare,
vecinii-mi spun că Dumnezeu stă la rând pentru mine.

Doamne, sunt orb, nu te văd!
Unde ești?

De printre umbre Păcatul mă trage de mână,
îs singur cu mine-n momentul răzleț,
aș vrea să mă cert cu-ntunericul din mine,
Dumnezeu nu mă lasă și-mi spun că sunt bun!

Vreau să mai cred în cuvinte și-n șoapte!
Vreau să mă-mpac cu mine și El!

Unde ești, Dumnezeule ascuns în cuvinte?
Dumnezeule ascuns în șoptiri, unde ești?

Când m-am trezit în aceeași viață urâtă eram biet actor inutil,
infantil era cerul, insalubră privirea.

Dumnezeu meu juca șotron printre cuvinte.
Cum să-l întreb eu de ce rănește privirea,
cum să-l întreb dacă nu-l doare trecutul,
cum să-l întreb dacă mai vine și mâine?!

Jertfa de marți a mamei

E marți și peste două zile Isus va fi iarăși lovit
e marți și-n cumpăna nopții Lui și-a dat mama duhul

ca o-ntoarcere-n matcă trecându-și trecutul
în cărțile vieții de dincolo de noi ametist
ca o jale adâncă-i poemul acesta plâns fără lacrimi văzute
e marți și e liniștea nopții mama s-a dus
să privească urmele de bici de picior și cuvânt
umărul învinețit de purtatul crucii și jalea.

E marți și-n mine încă o neputință își ură nevoia
menirea de om e trasată cu moarte
trupul se-ntoarce-n țărâna păgână
e-o povară în umbră materia moartă
în fiece rană mustind ochiul depărtări tălmăcind.

E marți și mama e mai frumoasă ca oricând
zâmbește din moarte ce este de-acum
cu încă o viață promisă mâine se va-ntrupa ceva
să-mi șteargă c-un zâmbet durerea tristețea rănită
e deja amintire azi și mă doare.

Hristos știe demult că e marți
mama nu poate să-și mai sărute copiii
timpul petrece țărâna-n țărână râzând
circuit al pulberii prin lumea aceasta vândută
ca pe-o povară destinul consemnând noua tăcere.

Câte kilograme are liniștea azi
și durerea ce formă?

E ultima amintire tristă lumina ultima vedere
icoană sfințindu-și culoarea
sfințindu-și în timpul nereavăn istoria plină de sfinți
e marți și carnea duhnește a moarte
în dosul zâmbetului crește obida sugrumând amiaza.

Cum se va fi simțind un fluture c-un cuțit înfipt
în piept și ce rost are să numeri pe degete
vedenii de nori în răscruci de-anotimpuri?

E marți și Isus e cea mai veche realitate a lumii
e marți și nicăieri trupul nu se mai naște din țărână
e marți și mila divină ne-ajunge pe rând
într-un capăt de lume e frig și tot sângele istoriei
se preface în vin lângă visul înjunghiat în fiece zi
lângă șoapta uscată vremelnic pe buze.

În apa de liniști se crește revolta
îngenunchind mătănii sufletul trece
spre-o altă viață poposește speranța
ieftin vândută pe tarabele ploii din noi.

E marți și hangerul din piept se topește-n uitare
înveninând lumina trăirii se trece mireasma de vânt
printre umbre de nori pentru încă o rază de gând
fumuriu ca destinul ascuțișul flăcării
taie-n felii inegale amiaza aceasta
e marți…

Poveste cu închinare

E seară și umbrele nu se văd încă
peste pământ pacea adusă-n colindă-și ia dreptul la viață
voci cristaline se sparg în timpane bătrâne
e Crăciun și Cerul e numai la un pas de noi
fiecare visăm să trecem prin porțile Raiului spre Viață
e Crăciun și drumul spre Rai se redeschide în suflet
Dumnezeul nostru și râde și plânge acum
Fiul I se naște din nou și ochiul Ii râde
Fiul Lui se naște din nou pentru Cruce
ochiul drept Îi plânge încă de-acum pentru asta
e Crăciun și soldații își ascut încă de-acum sulițele toate
e Crăciun și oțetul umple Cerul și lutul cu izuri de acru
e Crăciun și la marginea lumii fac singur de planton
am în pază mireasma de pace lumina din gând
când pe strada mea trec de nicăieri spre niciunde femei
închipuind Iadul întruchipând pierzania sufletului sincer
de unul singur pentru o singură lume Hristos se mai naște
e Crăciun și semnul crucii îl știe pe de rost mâna a-l face
e Crăciun și liniștea e chiar binecuvântare.

E seară și umbrele nu se văd încă
peste pământ pacea adusă-n colindă-și ia dreptul de viață
renaște-n privire speranța Iubirii și-a Vieții
e Crăciun și Isus mai înnobilează o dată zorii
e Crăciun și lumea se simte responsabilă de viitoarea Lui răstignire
e Crăciun și Magii își pregătesc deja tămâia și smirna
aur e destul în lume dar nu poți cumpăra cu el tot
viața viitoare și visul de pace tihnit
e Crăciun și-n negura nopții Steaua-și aprinde iarăși lumina
și Calea e din nou trasată-ntre vremi cu o pace slăvită.

Lângă umărul Tău, Doamne

Lângă umărul Tău, Doamne
lumina înviorează simțirea
dorul de viață e cântec sublim
rana sădită de jale în suflet
e undă ascunsă de val
și-n roua născută pe frunze
lacrimile cerului
purifică aerul zilei.

Lângă umărul Tău, Doamne
venim cu viscolul vieții în mâini
să ne vindeci amiaza
să ne mângâi trăirea
să ne spulberi durerea
și pasul rănit să ne-ncalți.

Lângă umărul Tău, Doamne
ne-am nins nefericirile
învățând să zâmbim în lumina -Ți profundă

să facem din suflet balsam
pentru rănile lumii
să cântăm simfonia iubirii fie
și pe-o singură coardă de suflet.

Prealunga secundă a morții

Doamne, ia-mi toate secundele vieții acum
dar lasă-mi pentru altădată secunda morții!
Ia-mi acum trãirile toate, dar lasã-mi
pentru mai târziu trãirea morții!
Îți dau acum respirațiile toate,
dar amână-mi puțin respirația morții!
Ia-mi respirația care doare atât și lasă-mi
durerea de-a fi aproape eu însumi
într-o lume ce moare-nviind,
într-o lume ce-nvie murind,
secundă cu secundă,
clipă după clipă, degeaba!…

Doamne, lasă-mi încă puțin darurile date
mai lasă-mi speranța-mplinirii în lume
și gândul că-n viața aceasta și goală și scurtă
în numele TĂU se mai pot face minuni!

Doamne, lasă-mă să-ncerc mântuirea în viață,
lasă-mă s-arăt lumii că Ești,
lasă-mă să spun întunericului ce ne-nconjoară
despre frumusețea și despre lumina TA!

Lasă-mă să spun celor slabi și bolnavi
despre forța, puterea și despre vindecarea Ta!
Mai lasă-mă să spun celor pierduți
despre toată regăsirea Ta și despre șansa
de-a Te fi întâlnit la timp
în rătăcirea mea în zbaterea mea
printr-o lume-nchinată la idoli și demoni mărunți!