Spații culturale nr. 98-99 (12)

Gheorghe MOCANU

Și Dumnezeu are ochi albaștri
(fragment de roman)

Prozatorul Ulmeanu, însoțit de doi poeți consacrați, intră în biserică și păși pe covorul central spre partea din față. Parcă se clătina bisericuța de lemn sub pașii poeților care-l urmau. Se opri și luă seama la slujba ce se făcea cu mare dăruire de către un preot tânăr cu barbă neagră. N-a pregetat să arunce o privire și către preoteasă, dar imediat și spre părințel, ca nu cumva să fie văzut de acesta. „Doamne, ce păcătos sunt, să mă uit aici în biserică la femeia asta!”. Îi rămăsese pe retină pieptul ridicat pe sub puloverul subțire care-i învelea trupul. Își făcu cruce și se rugă imediat către Dumnezeu să-i ierte nesăbuința.
Iată că slujba se săvârși, iar lumea se duse repede spre masa din curte. Sătenii se așezară cum apucară loc pe scânduri, fără vreo ordine anume, numai la masă să fie, și se îngrămădiră unul în altul, în așa fel încât să încapă toată lumea. Câteva femei alergară să aducă bucatele. Părintele cu preoteasa au fost așezați la loc de cinste în capul mesei. Imediat se auzi glasul feței bisericești:
-Domnu` Ulmeanu, veniți aici, lângă mine și coana
preoteasă! Să vină și prietenii dumneavoastră! Îi cunosc foarte bine și pe domnul Ion și pe domnul Dumitru, sunt poeții noștri! Poftiți cu toții aici, în capul mesei, așa cum se cuvine! Îmi face deosebită plăcere!
Părintele începu prezentarea și se lungi cu ea, având grijă să spună despre familia lui Gheorghe Ulmeanu numai lucruri bune. Sătenii cunoșteau foarte bine această familie, dar se impunea ca părintele să vorbească acum despre faptul că un fiu al satului a scris o carte despre locul unde s-a născut și unde și-a petrecut copilăria, despre săteni, cu bune și rele, cu amintiri care vor rămâne peste ani. Apoi, spuse și despre valoarea istorică a cărții ce va rămâne document a tot ce a fost cândva pe acele locuri. Ce oameni au trăit și cum au trăit ei, plini de nevoi și uitați de autoritățile timpului. Sătenii nu erau atenți, așteptau ca părintele să binecuvânteze masa, că mulți dintre ei erau înfometați și așteptau de mai multe zile pomana. Ba mai și ciuguleau de pe masă, pe furiș, să nu fie văzuți că mănâncă înainte de a se spune rugăciunea. Nerăbdarea își făcea loc tot mai mult în rândul lor, mai ales când priveau ulcelele pline cu vin presărate peste tot printre farfuriile cu sarmale.
Veni și momentul rugăciunii și toată lumea se ridică în picioare și se închină. Părintele rosti ce era de rostit, cu evlavie și recunoaștere față de Bunul Dumnezeu, pentru toate darurile de pe masă, după care zise și lumescul „poftă bună, oameni buni!”.
Gălăgia încetă aproape instantaneu. Spre pădure răsunau doar zgomote de furculițe și farfurii. Mulți erau nemâncați, deoarece așteptaseră să primească sfânta împărtășanie. De la o vreme, zgomotele de farfurii au fost înlocuite cu cele ale paharelor care, deși nu se ciocneau ca la nuntă, sătenii uitaseră de pomană și se îndemnau moldovenește să golească paharul și să toarne neîntârziat altul.
-Dragi săteni, dragi enoriași, domnul Gheorghiță Ulmeanu, scriitorul satului nostru, ne va demonstra astăzi, aici, în satul în care s-a născut, că este înzestrat de Dumnezeu cu talentul de a fi scriitor. Prima sa carte a scris-o despre satul nostru! O carte pe care și eu și coana preoteasă am citit-o pe nerăsuflate. Ne-a plăcut foarte mult! Cum vedeți, aici, ne-a adus mai multe exemplare, să ajungă pentru fiecare. Toți veți primi câte una. Cu siguranță o veți citi, pentru că toți sunteți menționați acolo!
-Ce înseamnă „menționați”, părinte, Doamne-iartă-mă, că eu n-am nicio clasă! întrebă, puțin revoltat că el nu va putea citi cartea, Grigore, un bătrân al satului.
-Adică ești trecut acolo în carte, nea Grigore, asta înseamnă menționat! Toți sunteți trecuți, cu felul vostru de a fi, cu necazurile și bucuriile voastre!
Se făcu liniște deplină, de parcă s-ar fi speriat cu toții. Nimeni nu vorbea. Nimeni nu mânca și nu bea. La ce se gândea fiecare, nu se știe…
Apoi, un zumzet își făcu loc prin capătul celălalt al mesei. Șoapte neînțelese, cuvinte spuse cu sfială și băgare de seamă între meseni. Ulmeanu trecu o privire peste ei și în sinea lui se născu întrebarea: „Oare ce vorbesc? Ce își spun unii altora? Deh! Sunt și ei curioși să vadă ce-am scris despre ei, cu siguranță se vor bucura că sunt trecuți în carte”. Au luat cuvântul poeții, care n-au făcut economie de cuvinte frumoase, cu multe aprecieri la adresa celui care își făcea botezul în public, lansând cartea în curtea bisericii din vârful muntelui. Pentru sătenii care ascultau cu atenție vorbele meșteșugite ale poeților, Gheorghe Ulmeanu era cel mai mare scriitor pe care ei l-au văzut vreodată în carne și oase, în viață, pentru că unii credeau că toți scriitorii sunt morți.
S-au perindat prin capul mesei și au primit câte o carte, unde Ulmeanu a scris autografe pentru fiecare. Nu era nevoie să-i întrebe cum îi cheamă, pentru că-i știa pe toți, după numele de botez și după poreclă. Nu mai vorbim despre metehne și unele apucături, neortodoxe sau mai puțin ortodoxe, despre care vorbise și în carte cu destulă generozitate.
Nea Mărin, cherchelit și pus pe glume, veni să ia cartea lui și, după ce se văzu cu ea în mână, strigă către mulțime:
-Măi, oameni buni, asta e prima carte pe care o țin în mână în viața mea, eu niciodată n-am ținut o carte în mână, până la vârsta asta și se înțelege că nici n-am citit vreuna! N-am nicio clasă, știți cu toții! Am ținut în mâinile astea două numai furca, sapa și lopata! Coasa și toporul! Atât! O carte, niciodată! Mulțumesc, dom` Gheorghiță, o să-l pun pe nepotul meu, care știe carte, să mi-o citească! Nu vreau să mor înainte de-a ști ce ai scris despre mine acolo!
Inima creștea în pieptul lui Ulmeanu. Plutea deasupra tuturor. Era momentul lui suprem. Recunoașterea muncii sale. O recunoaștere care nu se făcea în fața unor academicieni sau cine știe ce oameni cu carte. Era o recunoaștere de suflet, în fața unui prezidiu select, format din „academicienii satului”, specialiști, experți de primă mână în diferite „științe”: mânuirea furcilor și topoarelor, truda pământului, domenii extrem de importante, secții de prim rang ale „Academiei satului”. Era convins că fiecare dintre cei care primeau cartea o va citi, se va bucura enorm și va fi extrem de încântat de faptul că va rămâne în amintirea nepoților și strănepoților, așa cum a fost, dovadă a trecerii lui prin viață, și cu bune, și cu rele.
Așadar, pomana hramului se transformase ușor într-o veritabilă petrecere. Lipseau lăutarii, dar mesenii își luaseră în serios rolul de nuntași: se cinsteau pahar după pahar și făceau glume, unele fără perdea, uitând că se află în curtea bisericii, aproape de altar. Nici părintele nu se sinchisea de ce vedea, nu băga în seamă ce se întâmplă la masă, el era fascinat de discuția pe care o avea cu poeții aduși de Ulmeanu, care începură, timid, apoi tot mai aprig, să recite iarăși din Esenin, dar și unele poezii de dragoste, cu aluzie la coana preoteasă, care zâmbea fermecător la fiecare intonație a poeților. Ulmeanu trăgea cu urechea și la versurile care răsunau între el și părinte, dar era atent și la întrebările sătenilor, care voiau să se lămurească despre carte, ce și cum, când și unde, cât și despre ce a scris acolo. El le răspundea că fiecare trebuie s-o citească, pentru a afla despre ce este vorba, că nu are cum să le-o povestească acum, aici, pe gălăgia asta. Sătenii băgau cartea în buzunarele pantalonilor, iar unii dintre ei, direct în sânul cămășilor largi pe care le purtau. Ulmeanu se gândea că mulți se vor îmbăta și vor pierde cărțile pe drum, până acasă, dar nu-i bai, vor găsi unii la alții cartea și tot o vor citi.
Soarele scăpătase bine dealul și întunericul stătea să cadă peste biserică. Sătenii plecaseră spre casele lor, doar câțiva au rămas să strângă resturile de mâncare. Părintele și preoteasa s-au pierdut pe drumul spre vale. Gheorghe Ulmeanu și-a luat poeții și s-a dus cu ei spre oraș. Sticlele cu vin îi însoțeau și la întoarcere. Spectacolul a continuat pe bancheta din spate a mașinii, de astă dată cu bancuri și întâmplări hazlii, aduceri aminte de pomină și alte discuții pline de bucuria vieții trăite din plin.
Seara, Ulmeanu a adormit buștean, cu sufletul plin de satisfacție. Dimineață, îi spuse soției despre un vis pe care îl avusese peste noapte și despre care era de părere că prevestește ceva rău. Dar tot el se îmbărbăta zicând: „Ducă-se cu noaptea! E doar un vis!”. Femeia îl liniștea și ea: „Poate ai adormit cu mâna sub tine și de asta ai visat urât!”.

Leons BRIEDIS

OSTAŞUL

Paloşul
pe care-l ridicase
ca să- străpungă pieptul duşmanului
zbură ca pasărea
în slăvile cerului

Sabia
cu care el îşi făcuse vânt
ca să taie capetele duşmanilor
înflorise

şi pumnul lui
pregătit pentru lovitura de graţie
se prefăcu
în cinci muguri de trandafir

Căzând în genunchi
sleit de puteri
din disperare
apărase pământul şi ţara
cu o lacrimă mare

MOARTEA VAGABOANDĂ

Umblă moartea vagaboandă
zdrenţuită, zburlită, numai oase
înjurând scuipând şi scotocind
prin gunoiştea vieţii noastre
şi nimic negăsind
sărmana de ea
de nimeni iubită de toţi urâtă
din viaţa tuturor izgonită
moartea vagabondează
chiar şi Dumnezeu
până la judecata de apoi
oprindu-i simbria câştigată cu greu
se plânge veşnic că-i ocupat
şi că el falimentează

Viorel SAVIN

Drumul întoarcerii

urmez temător
drumul întoarcerii în ierburi.

trebuie să-mi uit adolescența
ca să vă întâmpin
cu brațele deschise / nu pot să explic
de ce în mine există
locuri închise de frică.

aveți atâta nevoie
să credeți
că mor trist…
însă eu
vă dezamăgesc și ridic
cu infinită bucurie
piatra ce mă lovește!

obligat să supraviețuiesc cât lumânarea
încă așteaptă pe noptieră
să-mi lumineze ultimul drum
îmi strig disperat adevărul!

inutil / vă interesează
doar modul în care
pot fi folosit

în încercarea vieții
în Univers
de-a ancora pentru vecie
verigă sunt / simplă
în lanțul de oameni
etern aruncat peste bord –
destinu-mi este să ajut după moarte
la tragerea urmașilor mei
în abis!

contemporan al vostru
nesupus

am ajuns
să scriu poemul acesta
să-mi resuscitez
cu speranță
clipele lăsate în urmă
să strig iarăși și iarăși
în van:
„aveți milă”!
să nu pot părăsi Bacăul
din pricina magnoliei ce înflorește
lângă o statuie de bronz!

beat
ca un matroz salvat de pe un vas
eșuat recit ultimul meu soliloc
și îmi strig
intrări vesperale
în scrisori către băcăuanii derutați.

sufletul meu
ca să nu moară de sete
are nevoie de lacrimi.
le-am căutat
contrariat
de proprii impulsuri m-am refugiat
din dragoste de voi în funcții înalte / am cerut audiență
iubirii voastre
prin săli îmbâcsite de așteptare
dar voi
din toate puterile m-ați ajutat
numai să plâng!
acum
trupul îmi geme
tot mai stins
spre apus…
ziarele foșnesc
în limba lor
că Moartea dă roată…

a trecut vremea
să ne împăcăm
cu poeme nescrise
(aș vrea timpul să-l întorc!)
dar vorbele mele
au săpat
mult prea adânc între noi –
unica șansă de conciliere
este să golesc lumea de mine.

rogu-vă ascultați
foșnetul copacilor
ca pe o rugăciune de noapte!…

adevărat:
am băut
am călătorit

din greu am lucrat
am iubit ehei!…
amintiri am sădit
prin cârciumi
prin sate
prin cartiere rău famate
în inimi de copile
în inimi de doamne
în minți altruiste și prin
biblioteci.

primejdiile hămesite mereu
m-au pândit
până și din
desișurile istoriei!

peste tot
cu credințele mele am fost
făcut mincinos am cerut în genunchi
să mi se explice ce se întâmplă
cu mine
cu voi
cu viața vampirică de azi
cu cea de apoi!

zilele
precum pietrele cu mâzgă sub ape
mă obligă să înaintez
tot mai nesigur –
simt cum cad
ajuns de cules
în gâtlejul timpului.

tot mai puțin
îmi rămâne de înfăptuit / cât invidiez
ființele ce nu cuvântă!…

doar faptele confirmă înțelepciunea
iar eu
întârzii în lamentații netrebnice
(dintotdeauna trufașul
a dorit
să înțeleagă ce se întâmplă cu sine!)

sufletul meu
sfâșiat peste păduri
așteaptă să apăs pe trăgaci:
urmez supus
drumul întoarcerii
în ierburi!

Interdicția milei

ușoare multe ca fulgii
tăioase altele
ca cioburi de sticlă
parfumate cândva
precum rozele crinii
irișii din cimitire / sau altele
indescriptibil fetide –
zilele
mi-au fluturat pe retină
mi-au băcănit în timpane
mi-au agresat epiderma m-au invadat
cu odoarele lor și
mi s-au bulucit peste limbă-n stomac
însoțite mereu
de disperate
chemările mele.

pe cine-am strigat
nu m-a auzit –
sau nu a voit?…
cel căruia din datorie
m-am plecat
nu m-a iubit / de cine
cu cerul
și cu pământul m-am rugat
m-a respins / ca un alun printre fagi
neștiut
am rodit.

acum semne dați
de plictis
pentru că întârzii
nepermis
de mult printre voi
mă împingeți la margine / ho, ho!… mai
tinerii mei contemporani ocupați
cu violarea prezentului:
nu înțelegeți
că drumul meu
– neînduplecat –
va fi și al vostru
sunt răzbunat

în loc de „adio!”
aș putea râde sardonic
dar mila de voi
îmi interzice s-o fac:
aveți atâta nevoie
să credeți
că mor trist…!?