Spații culturale nr. 98-99 (11)

Ramona MŰLLER

natură moartă cu zaruri

iluziile cresc din tuberculii subconștientului
într-un discurs interminabil
2/2 3/2
fiecare vârstă este închisă
între pleoape
până astăzi
de câte ori priveam pe fereastră
mă consideram un om oarecare
chiar o femeie frumoasă
printre sfinții de piatră
ai cetății
în aceeași dimineață
lacomă de senin
după o mică incizie
iarba se înălță până la cer
trece timpul
și mă întreb câtă vară
poate căra un mărfar
de la mine
până în mine
și dacă între
bornele kilometrice ale celui mai scurt februarie
oamenii cântăresc
mai greu împreună
cu umbrele lor?
3/6 5/6
noaptea obeză cu cinci picioare asfaltate
stinge luminile orașului
luna se leagănă pe un balansoar părăsit
câte un ciob strălucitor
se mai reîntoarce
la azil
pe masa care nu are față
o masă de lemn fără începuturi
din când în când
aici unde casele se vând
pe sume de nimic
și unde nimeni nu cântă
îngerii urbani
se adună în jurul mesei
și joacă barbut
4/4 6/6
în urma lor
cotoare de măr
și resturi de rugăciune

piscul din josul inimii

nu știu de ce în carnea mea se dezbracă
păsări albe rotate
de ce vulturul obtuz

învață să trăiască pe dinlăuntrul armurii copacilor
apoi să respire
poate că în noaptea promisiunilor
nu contează
cine greșește
cine are dreptate
de fapt gulerul dantelat al zorilor
ascunde prelungirea jumătăților de întrebare

totul se întâmplă cu o singură inimă
într-un sens vital al zborului
chiar dacă pe tușa sentimentelor
scârțâie balamaua unor reguli de compromis

zâmbete brunete
fără vise
fără cai pe pereți
doar aceeași cardiogramă
același orgoliu ce se îndoaie
sub flamura unei toamne providențiale
nebun pe propria tablă de șah
cât mai migrezi între tine și sinele tău

în coconul feng shui
Dumnezeu nu-ți oferă viza de flotant

minutele scaunelor

am invitat minutele să ia loc
pe scaunele din sala de așteptare
a unui penultim peron de gară

au servit micul dejun
făcând schimb de pălării și prezentând
condoleanțe magicianului
pentru iepurașul ce nu mai ieșea din jobenul său
asta da surpriză!

când timpul nu mai are răbdare
departele își cheamă aproapele
pe coama de suflet
într-o investigație egală cu o confesiune
ziarul în care ți-ai citit necrologul
îți dă dreptul să stai în șase
gândind ca unul

atâtea promisiuni scheletice au trecut
rătăcitoare pe aici
încât oglinda solstițiului crapă
la fiecare răsărit

doar minutele scaunelor așteaptă
într-un veșnic voluntariat

Literatura adâncurilor

Marius MANTA

Mircea Mihăieș – „A doua viață a lui Corto Maltese”

Cine este pentru tânărul de azi Corto Maltese? Probabil, nimeni.
Cine este pentru tânărul din noi Corto Maltese? Probabil, totul. Sunt conștient de capcana pe care involuntar ar putea-o presupune începutul de față: mi s-ar putea lesne reproșa un anume tip de conservatorism, ba poate chiar un soi de nostalgie, sentiment – atitudine care, amalgamat cu politichia românească a prezentului, e imediat pus la zidul infamiei, funcționând ca o anatema. Să trecem peste: Corto Maltese pare să echivaleze cu o apariție care nu și-a consumat toate poveștile / avatarurile. Renăscut din propria cenușă, redevine subiect de discuție mai ales printre pasionații de bandă desenată europeană! E „pe raft”, de-a lungul replicilor schimbate pe forumurile „de specialitate”, dar și în librării, prin reeditări, noi traduceri și chiar proiecte de amploare! Iată-l în această linie și pe Mircea Mihăieș care, după un prim volum pe care îl consacrase în urmă cu zece ani aventurierului ce a născut o adevărată saga („Istoria lui Corto Maltese. Pirat, anarhist și visător”, Editura Polirom), revine în 2024 cu o a doua carte, gândită în forma unei „extensii” obligatorii pentru orice împătimit de Hugo Pratt: „A doua viață a lui Corto Maltese”, Editura Polirom. Această a doua incursiune critică în universul plin de mister e atentă pe mai departe la cele 420 de planșe desenate pentru revista „Pif”, ce i-au asigurat celebritatea lui Corto Maltese, dar fac pasul și către ceea ce a urmat, cu punct de plecare în „Balada mării sărate” din 1967. De altfel, Mircea Mihăieș extinde analiza asupra continuărilor considerate oficiale ale aventurilor – e vorba de munca dusă de cuplurile de spanioli Ruben Pellejero – Juan Diaz Canales și francezi Bastien Vives – Martin Quenehen. E o atitudine pe deplin cerută de constatarea: „Existența din ce în ce mai multor intermediari între personaj și cititor e un fenomen care ar merita o discuție aparte. Ea ține de poliglosia nou-dobândită a societății occidentale și de plurilingvismul aproape natural al omului contemporan”.
Ne aducem amintim, Corto Maltese este un marinar aventurier, un fel de erou romantic al secolului XX, care călătorește prin lume, se implică în evenimente istorice importante și întâlnește personaje fascinante. Vorbim așadar de un marinar cosmopolit, născut în Malta, crescut într-un mediu multicultural, ceea ce i-a format o personalitate complexă și tolerantă. Dar alunecăm printre contraste, deoarece în datele aceluiași personaj încape și o dimensiune cumva sub semnul paradoxului, anarhic – idealistă. Nu este afiliat niciunei națiuni ori cauze politice, deși manifestă un puternic sentiment de dreptate și luptă pentru cei slabi și nedreptățiți. Mai mult, este un intelectual, cititor avid, fire de poet și chiar un muzician talentat. Pentru cine a uitat ori nu știe, una dintre primele sale apariții „trezește” intertextul: personajul se află pe puntea unei corăbii, așezat confortabil în fotoliu, citind „Voyage autour du monde” (Louis Antoine de Bougainville), un volum care a făcut deliciul celor interesați de literatura de călătorii / aventuri. Cunoașterea sa vastă în raport cu istoria, geografia și diferite culturi îl ajută să se adapteze la orice situație, întrucât viața lui este o succesiune de aventuri, de la piraterie până la spionaj, întotdeauna cu un aer de mister.
În chip evident un erou romantic și în viziunea lui Landot („Călător neobosit, care multiplică atât căutările, cât și hoinărelile – care e, oare, pretextul pentru următoarea? -, Corto Maltese este un erou romantic anacronic, inițiat și întreprinzător nemulțumit, mereu în drum spre o depărtare a cărei natură se schimbă: locuri arhetipale propice dezvoltării unei poezii a voiajului, depărtările lui Corto Maltese devin peisaje pline de legende fecunde de vise”), Corto Maltese comprimă visul și realitatea sub forma unui continuum. De la „primul Corto” (un pirat fioros, necomunicativ), către celelalte fețe care mărturisesc o fire caldă (Corto nu crede în despărțirile definitive), avem de-a face cu un personaj – excepție „condamnat” succesului. În paranteză fie spus, cu o doză însemnată de naivitate, mi-aș fi închipuit oricând o trecere către spațiul cinematografic (cu plusuri și minusuri), acolo unde poate Alain Delon s-ar fi achitat cu brio de „sarcini”. E lesne de înțeles că întregul demers al lui Hugo Pratt e construit pe ideea rătăcirii, „a pierderii reperelor, a risipei de timp și spațiu, a hoinărelii, a vagabondajului în căutarea destinului”. Chiar dacă strict, pentru „literatura adâncurilor”, ar trebui să ne intereseze îndeosebi analiza asupra volumului „Balada mării sărate”, lectura curge, celelalte capitole surprinzând și definind spiritul și sufletul unui „bătrân lup de mare”, aventurier al întinderilor de tot felul, aflate sub semnul infinitului…
Concluzie? Succint: Corto Maltese este atât de popular grație complexității (personaj complex, cu o moralitate ambiguă și o personalitate fascinantă), aventurilor istorice (acestea se petrec pe fundalul unor evenimente istorice importante, precum Primul Război Mondial sau Revoluția Rusă), aventuri dublate de o grafică excepțională (desenele lui Hugo Pratt sunt recunoscute pentru detaliile lor și pentru atmosfera misterioasă, complexă, simbolică pe care o creează), promovând valori universale: prietenia, iubirea, moartea, sensul vieții. Evident, volumul lui Mircea Mihăieș întregește perfect tabloul. Nu sunt nici malițios, nici ironic, dar nu știu ce s-ar mai putea scrie / afla în legătură cu destinul livresc al lui Corto Maltese dincolo de cele expuse în cele două volume de la Polirom, autorul construind o monografie critică Corto Maltese nu doar pentru spațiul cultural autohton! Așa cum îl știam deja, fin analist, schimbând registrele, așezând sub lupă, verificând, afirmând argumentat, Mircea Mihăieș face pe mai departe figura unui „ceasornicar” care știe cum se învârtă mecanismele unor destine (așa cum o făcuse și cu Leonard Cohen, Ulise, Molly Bloom, Kafka etc.) pentru a le încredința altor vieți.

Sorin CĂLIN

Pisicolog

Doar suflet neschimbat, împuns de ace.
Îmi aparțineau, devenisem stăpân pe vorbele singuratice împrăștiate odată cu whiskas-ul apetisant. O năzbâtie de mâță, sălbatică, cât un ghem de lână, cu dinții amenințători de lapte gata să sfâșie o bucată din pieile mele. Afurisita, mă chinui s-o salvez de la căzătură și ea mă răsplătește cu câteva gheare neprietenoase. Mă, panaramo! Puiule, ia uite, e cel mai pricăjit dintre toți și cel mai al naibii! Zât! Lasă-l, Sorine, e micuț și el! Micuț, ai? Îi fac un bine să nu-și rupă gâtul în gard și el mă zgârie nerecunoscător! Să nu mai văd unul! Corina, miloasă, între timp le servea celor trei tărcați aduși de mamă pe acoperișul de azbociment al vecinului resturi de pui, doar deschidea geamul de la bucătărie și le arunca îmbiindu-i c-un pis-pis. Dă-le și tu, uite, pieile astea, că le-o fi foame! Nu vezi cum adulmecă? Lasă-mă, bre! O luăm de la capăt? Zât, zât! Ia uite la ele! Le înveți rău, treaba ta. Dă-le și lor, nu vezi ce mici sunt și ăla urdurosul, mi-e așa milă de el, nu vezi ce-i la ochișorii lui? Hai, dă-le și tu, să vă-mprieteniți. După ce m-a făcut praf pe mâini? În altă zi-mi spune să iau de cinci lei mâncare de pisici. Pentru ce? întreb. Îi mai dau câte o mână lui Urdurică, a rămas singur amărâtul, ceilalți au dispărut. Acum îl hrănim noi? Lasă-l încolo, n-am hotărât să nu mai îngrijim niciun animal? O să ne atașăm de el și-o să fie vai și amar de noi dacă i se întâmplă ceva. Și-a avut parte pricăjitul de toată atenția.
Doar că nu stătea să pună mâna nimeni pe el. Se posta la oarecare distanță, aștepta pernițele cam la doi metri de ușă, te privea cum pleci, după care se înfrupta din delicatese. Se auzeau crănțăniturile nesățioase și-l urmăream după geam surâzând și uzând același apelativ, panaramo, dar cu sens familiar. Și-a crescut văzând cu ochii.
Era pe toamnă. Îl păzeam deja de celelalte rude de sânge și blană, atrase și ele de mirosul mâncărurilor servite cu regularitate. Pe acoperiș își făcuse apariția o nouă generație de pisoi, doi alb cu gri și unul tărcat ca și Mau. Da, Corina i-a schimbat numele, îl filmase cu telefonul pe Urdurică cum a escaladat pentru prima oară glasvandul ferestrei și a dat glas unui mieunat discret. Aproape mut. Atât de încântată a fost încât i-a trimis lui Miki pe messenger înregistrarea. Nu-i așa că-i minunat? i-a comentat fetei.
Aici mă întrerup, greutatea de pe suflet, jumătate, s-a dus, vagabondul fusese în pelerinaj, a doua oară de când îl știu, dând impresia că fusese răpit, închis prin vreun șopron ori mort. Nu s-a mai întors însă Ștrulică. L-am hrănit cu mâna mea, ca și pe Bretonel, la fel, dispărut spre finele anului trecut brusc.
Cum m-am culcat, așa m-am trezit, înainte de orele la care organismul meu are porniri firești de stază și ieșire din ea, după miezul nopții și după ce un școlar de clasă primară a îmbucat ceva și se pregătește pentru un nou chin formulat în orar: 5 ore de matematică și cinci română. De nerv iritat, de deznădejde, de… dor. Sunt picat în plasa afecțiunii, mereu cred că voi fi fără păsare și de fiecare ajung să-mi țâțâie sufletul de teamă, să mă ia cu nesiguranță și amărăciune în plexul solar și să disper fără vreo speranță. Pur și simplu nu mă pot abține, om sau animal, obiect ori greșeală ireparabilă mă întorc în matca firavă de copil neputincios în fața inevitabilului.

Diana TRANDAFIR

De iarnă

n-am decât
să-ți spun ce știm amândoi
de azi, de mâine sau
dintotdeauna

Nu-ți voi scrie o scrisoare de dragoste
nici una de ură
Îți voi lăsa doar
un bilet cu niște amănunte neclare
ceva legat de ultima noastră ninsoare
scrisă fără coordonate, fără peniță, fără cerneală
Nu voi defăima nici măcar haosul
pe care-l respir atunci când îmi trec prin oglinzi rând pe rând lumi subțiri
Privirea mea rămâne
o sanie strecurându-se

pe traiectoria blândă dintre brazii cei tineri

mai există și inima
ce parcă în clipa asta nu doare

Colivia

la început se întunecase de tot
însă în mai puțin de un ceas s-a făcut
dimineață
Ferestrele au înflorit iar zăpada
sclipea, mângâia

în căușul inimii mele
frica nu mai avea vreo putere
Respirația lumii
străbătea fără răgaz
printre ghearele coliviei de aur
căci toate coliviile au gheare

nu gratii

Interogativă

pentru prima dată îți era teamă
Pentru prima oară
spaima construia o axă în toată gama neliniștii
Gândul deșira numai noduri printre frunzele nemăturate
singura zi posibilă devenea aur calp

adevărul îți așternea noua cale
te împuternicea, alb sau negru,
fără să te mai ademenească pe cărări șerpuite
Și, pentru că la capătul drumului
nu era niciun pod, realitatea
a început
să supureze imagini

Viața, o sărbătoare

se deschide o ușă, trec pragul
mă aflu în casa amintirilor
acolo unde cândva se desfășurau lucruri năucitoare
Pe un fel de pergament derulat la picioare
se rostogoleau și apoi se scriau cu cerneală invizibilă globulele roșii

toate vorbele nespuse se strecurau atunci în inimă, pe furiș
Nucul din grădină, cu cât îmbătrânea
cu atât devenea mai puternic

noi treceam dintr-o încăpere
în alta, la ferestre cântau cucuvelele, aveam cu toții palme fierbinți și dădeam
mâna cu mână
Pisicile se ascundeau pe unde puteau
iar caii se apucau să pască iarba albastră din curte

deodată casa își închidea ușile și
își strângea pereții sub formă de clopot
Ne priveam mai întâi chipurile
clipeam cu subînțeles, surâdeam
și unii duceau la piept în semn de binețe
un gherghef rămas moștenire
de la o străbună comună
Alții mestecau câteva fărâmituri de pâine
rămase pe o tavă rotundă ca soarele
și, cam în aceeași clipită, ne făceam toți semnul crucii
împreună ne punem apoi pe cusut
punct cu punct canavaua
să iasă viața cât mai frumoasă!

Tonalități amânate

îți tot arunci umbra
ca pe un șarpe veninos de pe trup
Ai glezne alunecoase și parcă
a început să ți se boteze și pielea

apa ai dat-o de pomană la marginea vieții
Ar putea părea un fel de blestem
însă nu sunt decât remușcările
ca niște umbre care de la o vreme au început
să te bată pe umăr
Nu găsești prea multă liniște
nici în propria temniță

caii vântului bat din copite
doar ca să-ți zgândăre somnul
iar pe clapele invizibile ale unui pian nevăzut
cineva cântă. Ce nebunie…
fără umbră și fără gând
lași să fie

Epifanie

astă noapte
am udat la rădăcină gutuii

m-am trezit
și ei cântau melodios
ca o pasăre
se zbăteau intens
ca o inimă
și
băteau ritmat
ca o tobă

orele creșteau
cu scâncetul lor
de copil uitat la buza pădurii

îmi mai ațineau și albinele calea
cu amforele lor pline cu miere
și mă-ndemnau să mă-ndulcesc
ca nu cumva
în întuneric să simt
că se sfârșește drumul
cărarea

Valeria MANTA TĂICUȚU

vremea trecută a poveștilor

cei mari intrau în casă la mine cu
bocancii lor potcoviți, suna metalul pe pardoseală ca toaca
de la sfântul Spiridon, exilatul pe deal,
sub poale verzi de tei și corcoduși.
uneori intrau cu cizmele de cauciuc puturos proletar
rezistent la apă la moarte și la noroi, acesta
se ținea scai de ele și nu le dovedea, oricât de
viteaz lipicios și sălbatic îl somau ploile.
în casă la mine veneau doar vești în cuvinte încrucișate,
mă rog, și eu priveam cruciș, are strabism, se mirau babele
vecinele cu ghioc cititoarele în bobi, cafea și frunze, cu
cine o semăna, capra de mă-sa e grasă și frumoasă, se uită
la tine drept, de zici că-ți vrea sufletul și te tâmpește
dacă ești bărbat, nu-i fie de deochi.
cuvintele încrucișate erau despre alte capre, de fapt,
mai ales
despre cea duioasă și tragică, rămasă fără iezi și gata
să dea foc lupului și lumii
rareori despre aia care sare masa cu iada ei care sare casa
ascultam și nu înțelegeam ce e cu sportul la capre
cu privirile piezișe de la mine la mama și retur
cei mari spuneau lucruri trăsnite, mai mult povești
cu fete care nu au fost cuminți și le-a luat dracul,
ori le-a mâncat lupul,
ori le-a pus gând rău vrăjitoarea cu oglindă,
ori au intrat în camera unde nu era voie și acolo au rămas
toate poveștile aveau clești în final, ca rădaștele
din mai, spaima primăverilor noastre inocente
toate poveștile erau complicate, unele
aveau nevoie de beep și bulină de vârstă, nu că ar fi contat
ori că-i păsa cuiva
treceam prin povești ca gâsca prin apă, cum completau babele
experte în zoologie de-a șasea gimnazială
se lipea de mine doar minciuna cu furnica și greierele,
bietul cântăreț leneș, cum cântă el vara și moare
de foame iarna, cu scripca lui, cu aerele lui de artist
a fost ultima minciună-poveste, pe urmă, adevărul mic și negru,
cu hârșâit metalic (ca de elitre) a intrat în casă la mine definitiv
greierele nu-i imaginea de sine a vreunui artist ratat,
nu-i pildă despre lene și hărnicie
mult mai simplu, e lecția despre cum să reduci
numărul sfinților din calendar și să te închini numai
de două sărbători, una de viață, una de moarte