Propoziții pretențioase – Artroze
La lemn mă oprisem (părțile suport dosului – luați tot spatele cu încredere – la… hai să le spunem scăunele, în definitiv) cu gândul aseară, înainte de a da curs încă unei particule din acest macro articol-povestire.
Lemnul brut, lemnul sortit pieirii, lemnul de foc. Căruia, mai mult decât urbanizați, i-am făcut vânt de prin magazii și șoproane cu cea mai grabnică plăcere (lipsesc la rându-le cu totul). Am reluat drumurile către fabrica de pisici de la mama și tata, deși zdravăn la cap nu sunt încă – bolânzeala se lasă greu dusă. Tocmai pe seară – cea de iarnă, coborâtă vertiginos sub amurgul eminescian -, deschizând și a treia ușă a raiului părintesc, flămânzit de dor – căci cine a plâns mai mult zilele astea după ei, dacă nu eu? -, mi-au picat în priviri lemnele vecinului chiriaș. La nici doi metri între, cu un gard a cărui transparență este palid străpunsă de ochiurile de plasă, cauți musai subiect direct de scurtă și complezentă conversație. „Mai ai de tăiat?”; tocmai se pregătea să ciuntească spinările unui despicat trunchi de fag fraged; „Sper să fie ultima tură din sezonul ăsta…”. L-am lăsat cu ale lui, cu drujba electrică, gâfâind vizibil de corpolența nefirească pentru un om la nici 40 de ani (zic eu că atât ar avea) și m-am ființat bucătăriei reci, cu totul neprimitoare, dar cu speranțe că va reînvia în anii ce vin. Nu mi-am putut reprima amintirea îndelungatelor geruri, a șirurilor lungi de butuci de lemn cărați în locurile de depozitare de la domnul Bădică – drumuri mai scurte de la eșafod la „capelă” și apoi spre „crematoriu” – și în actualul domiciliu – încă stradă a păcii de proximitate, perturbată școlar de impardonabilii părinți-șoferi, copii-șoferi, șoferi-șoferi -, după un traseu de coșmar de nu mai puțin 40 de metri, cu brațele, cu târnele, cu sania, cu căruciorul în cel mai fericit caz (nefericit totuși din pricina drumului de pietre angajate pavaj de Corina).
Și ne mai flutură ideea că la minus opt grade este sfârșitul neamului omenesc. Erau minus douăzeci și cinci, îngheța flacăra în sobă, n-avea spor teracota să degaje căldura care mai să spargă burdihanul nesățios al vetrei și nu ne văitam decât să n-ajungă temperatura la minus treizeci și cinci, minus patruzeci, când e cel mai cald pe la poli. Atât erau ieri, atât și-n dimineața asta de 11 februarie. Și vă jur că-mi înghețaseră mâinile. Înainte…. Ardeiam ciorba, ieșeam afară și luam la căsăpit butucii…. Dar nu mereu. Căldura sobei de tablă, peticită pe dinăuntru cu șamotă, mă îmbia mereu să mai zăbovesc. Motiv pentru care….
S-a lăsat cu vărsare de sânge. La cumătra, desigur, se ființa flăcăul Nae, să sporovăiască, să țigărească și să cafelească. Ca toți băieții, viteji nevoie mare înainte de pasul „fatal”, căsătoria, s-a lăsat îmbiat de toporul înfipt în buturuga suport, l-a extras și și-a făcut de lucru cu un „arțăraș” nedespicat, ca să nu intre cu mâna goală. Eu încă atârnam să ies sau nu la o rundă serioasă de crăpat butucei, după ce îmi trecuseră os prin os songuri „arădene”, din etosul arăbesc armeana cântare „Tu calie…”, din „regnul” rural puzderie și foarte puțin din cel urban-occidental, până dimineață. Chef, nuntă, mi-e greu să precizez. Oricum, în 1996 la început sau la final. L-am „apostrofat” fiecare în stil propriu: „Da’ cine te-a pus să tai lemne?” versus „Nu era nevoie, Năică. Ieșeam eu să tai.”. V-ați dat seama care unul și care alta. Renunțând să mai dau trap la ieșirea afară, zăpada stricându-mi și cheful, și voința, m-am cuibărit zgribulit și mai tare între pernele fotoliului extensibil – nu dintre cele de construcție personală – doar la gândul frigului. Neluând în seamă prezența fratelui, încât aproape că nici nu băgasem de seamă când a plecat. S-au auzit doar câteva lovituri de topor. După care liniște.
