Spații culturale nr. 98-99 (10)
Camelia Manuela SAVA
Al doilea văl
Capitolul 15 – Accidentul
De ce întârzie Dora? Oare o fi pățit ceva? A ieșit pe ușă acum o jumătate de oră. Să ducă gunoiul la ghena din cartier. Poate mai face și cumpărături la magazinul mic din colț? Nu a spus nimic… Mai bine duceam eu gunoiul.
Dan se frământa în fotoliul lui cu telecomanda în mână. Aștepta să înceapă știrile de seară, schimba programele de televiziune, nu se hotărâse ce să aleagă. Băgase un joc pe consolă cu Vlad. World of Tanks era preferatul lui, în timp ce băiețelul se juca în rețea WorldCraft sau MineCraft.
Sunt sigur că s-a oprit să stea de vorbă cu vreo vecină. Așa are obiceiul.
În cartier se auzi sirena mașinii de salvare. Dar Dan nu se impacientă. Era un lucru normal, mai ales că în vecinătate se afla garnizoana de pompieri și mașinile cu girofarurile aprinse și semnalele sonore date la maxim erau la ordinea zilei în cartier.
Și totuși Dora întârzia să apară. Se făcuse întuneric de-a binelea. Unde o fi?
Iată soneria de la intrare. Un ciocănit ușor, misterios parcă.
-Bună seara! Aici locuiește familia Popescu? Sunt agent principal Florin Ionașcu de la Poliția Municipală. A avut loc un accident în cartierul dumneavoastră. Sunteți domnul Popescu?
Dan privea întrebător pe tânărul polițist care ciocănise la ușă.
-Da, eu sunt. De ce?
-Soția dumneavoastră a fost lovită de o mașină între blocul J8 și blocul J9, Pe strada Culturii, aici, în apropiere de casă. Doamna Popescu fost preluată de mașina Smurdului. Un vecin, care se afla în preajmă, a sunat la 112. Aș dori să mergem împreună la Spitalul Mare. În plus, va trebui să dați o declarație.
Buimac, Dan încerca să nu se agite inutil, își dădea seama că e ceva grav. Dora… Unde e Dora? Ce a pățit? A
ieșit până la ghena de gunoi… era rândul lui să ducă gunoiul, dar ea a insistat să îl ducă. De obicei, nu ieșea la ora aceea…
La spital imaginile s-au succedat ca niște flashuri. Dora era la ATI, sedată… piuiau aparatele, era între fire și pânze albe ascunsă. Cu figura ei ca de înger.
Dan se abținea cu greu să nu izbucnească în plâns. Soția lui era acolo, pe un pat de spital, el o privea prin deschizătura ușii. Urma să fie dusă în sala de operație. Înspre el se îndreptă un tinerel cu ochelari aurii și cu o voce moale:
-Domnul Popescu?
Era a doua oară când se simțea ca un străin auzindu-și numele de familie, Dan tresări:
-Da, sunt Dan Popescu, soțul Dorei Popescu… de fapt, o cheamă Teodora… Teodora Popescu…
-Trebuie să semnați niște documente. Sunt medicul chirurg Ali Tayildiz. Voi intra acum în sala de operație, alături de echipa de la chirurgie pentru intervenția la care va fi supusă doamna Popescu. Va dura ceva…
-E grav?
-Da, dar are șanse mari de recuperare. E o persoană tânără. Va lupta să își revină, sunt sigur. Vă las cu o colegă să vă explice mai multe amănunte și să semnați că vă dați acordul pentru procedură în totalitatea sa.
-Bineînțeles, bâigui Dan… mulțumesc, domnule doctor, viața Dorei este în mâinile dumneavoastră. Îi strânse mâna și inima lui bătea mai repede, punându-și toate speranțele în acest medic străin. Parcă îl știa de undeva, parcă era coborât dintr-o altă lume, totul i se construia în minte ca un film care începuse de câteva zeci de minute, odată cu sosirea polițistului la ușa apartamentului familiei Popescu.
-Domnule Popescu, vă rog să mă urmați să stăm de vorbă despre accidentul soției. Ce puteți spune despre dumneaei, știați să fie în conflict cu cineva, se certase cu cineva? Cu ce se ocupă doamna Popescu?
-Este profesoară de limba engleză…
-A…. da, acum înțeleg de ce mi se părea familiară, este profesoara fiului meu, adăugă polițistul. Atunci știți cumva dacă se certase cu vreun coleg, vreun elev? O amenința cineva?
-Nu, nu, nu știu. Dora nu se ceartă cu nimeni niciodată.
-Dar care sunt relațiile dintre dumneavoastră și soție? Îmi pare rău că vă pun această întrebare, dar e necesar să știm dacă e o întâmplare nefericită sau a avut un mobil acest incident, care s-a soldat cu vătămarea doamnei profesoare.
-Nu ne certăm, suntem ca orice familie. Și nu pentru cine duce gunoiul, este o chestiune casnică, amiabilă… deși era rândul meu să îl duc la ghenă, ea a vrut să iasă… venise de la liceu, era deja îmbrăcată și încălțată adecvat… nu ar fi trebuit să ducă ea, că era rândul meu, așa facem, cu rândul… înșiră Dan ideile care țâșneau din mintea lui haotică…
-Bine, a spus polițistul. O să vă las acum, vă mai chemăm la secție să dați o declarație. Nimic deranjant. Stați liniștit. Așa este procedura. Însănătoșire doamnei profesoare!
-Mulțumesc, șopti Dan neputincios.
Rămas singur pe holul spitalului, Dan se simțea răvășit, distrus. Mama copilului său, soția sa, era dincolo de ușă, suferind, trecând prin momente critice. Numai o minune o mai putea salva. El nu o putea ajuta. Se simțea umil, mic, nesemnificativ. Pe neașteptate, se gândi la divinitate, deși nu era un credincios fervent: Dumnezeu e mare! Trebuie să se roage! Pentru prima dată, Dan încerca să își găsească o cale de a se apropia de Tatăl Ceresc și a cere salvarea Dorei. Cuvintele din rugă erau simple, dar curgeau ca un șuvoi interior, ca și lacrimile lui.
Așteptarea e cea mai lungă lecție, la care este supus un om. După vreo trei ore, a ieșit o asistentă din sală și i-a spus că totul decurge bine. Dar mai e de așteptat. Abia după miezul nopții, pe la ora două, doctorul ochelarist a ieșit și el pe hol, căutându-l pe Dan.
-Pacienta este stabilizată. A avut o lovitură puternică la cap, care a produs un hematom. A fost nevoie să-l îndepărtăm chirurgical. Mai sunt câteva coaste rupte, mandibula fisurată, o dublă fractură de claviculă. Următoarele 48 de ore sunt importante, va fi monitorizată cu atenție. Și, dacă decurge favorabil situația, totul va fi bine. Vreau să fiți optimist. Aveți copii?
-Da, un băiețel.
-Atunci, să știți că subconștientul lucrează și pacienta va regăsi într-o motivație în plus să se refacă. Sunt sigur că va lupta să revină rapid acasă la familie și să uite de accident. Vom vedea pe parcurs dacă sunt pierderi de memorie… deocamdată sunt mulțumit de intervenția echipei. Soția dumneavoastră este salvată.
-Mulțumesc din suflet, domnule doctor! se înroși Dan. M-am rugat să reușiți să îi salvați viața. Dumnezeu să îi dea putere să se însănătoșească repede. Ea este atât de bună, nu a făcut nimănui rău niciodată… nu pricep cum s-a întâmplat…
-Soarta… știți cum e… uneori ne aflăm în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit… completă doctorul Ali Tayildiz.
– Aș putea intra să o văd, măcar cinci secunde, vă rog?!
– Da. Desigur. Dar să nu vă speriați, este sedată. Abia peste 24 de ore putem să ne asigurăm că a trecut pericolul. Vom ține legătura permanent.
– Bineînțeles, domnule doctor. Dan îi strânse cu putere mâna fragilă a doctorului salvator. Viața Dorei depinsese de măiestria și priceperea acestui om, dar și de voința lui Dumnezeu.
Dan intră în salonul ATI, unde era o împărțire strictă a spațiului, delimitând fiecare pat cu o perdea albastră, astfel încât pacienții să nu se vadă între ei. Dora era întinsă pe al doilea pat de la ușă. Putea vedea fire și tuburi, bandaje și pungi cu medicamente cum o înconjurau, iar fața ei
palidă străjuită de părul strâns într-un coc alb ca un turban strălucea sub lumina fluorescentă a unor lămpi. Se observa cum pe o parte era tunsă și bandajată. Piuitul unui monitor îl trezi din această imagine de film – respira normal, tensiunea arterială era în parametri normali. Parcă nu ar fi fost Dora cea întinsă pe pat, ci un manechin care semăna cu soția sa.
Lacrimile îi șiroiau pe obraji, până sub bărbie. Dan abia o atinse pe mână și atunci asistenta, care era ca un străjer de pază lângă patul bolnavei, îl atenționă că nu are voie să se apropie. Masca albastră aproape că îl sufoca, mai aruncă o privire spre soția sa, suspinând dintr-o respirație:
-Dora!!!
Dan a sprijinit pereții de pe holul spitalului. Nu simțea oboseala, somnul, foamea. Nimic. Un gol. Sunase la socrii lui să le spună despre accidentul Dorei. Aceștia erau disperați de ceea ce auzeau la telefon. Vlad era singur acasă, îl vor lua la ei până se întorcea Dan acasă de la spital. Urma să le dea vești mai bune în zori.
Acest accident le dădea toată viața peste cap.
Dimineața l-a prins în parcarea din curtea Spitalului Mare. Ațipise cu capul pe volan. Capul îl durea. Urechile îi zvâcneau. Sunetele din jur îl luau prin surprindere, erau ca niște ecouri surde ale unor silabe de neînțeles.
-Să n-am parte de nevasta mea, dă-mi și mie un leu de-o pâine… auzi Dan deodată. Lângă geamul mașinii se lipise un cerșetor, care nu era nici bătrân, nici tânăr… și nici neputincios nu părea, dar prefera să ceară, invocând mila celorlalți, părând foarte nefericit.
Dan se dezmetici repede din starea de lâncezeală și, ca la comandă, hipnotizat, a băgat mâna în buzunar, a scos o hârtie de un leu, verde, și a întins-o petentului… mogâldeața dispăru ca prin farmec…
Doi oameni îmbrățișați
Îmbrățișarea îmi rămâne în carne
ești înalt
aproape atingi cerul
sunt în fața ta dezgolită de frunzele iubirii
Atingerile au puterea unui descântec
promit să nu mă las dezvrăjită
de ușile care îmi stau în cale
Perechea
Noe ne-a iubit pe toți
ne-a lăsat moștenire arca
ne-a lăsat moștenire ramura de măslin
sub care
oamenii caută să-și găsească perechea
Radu ULMEANU
xxx
Murmurul fără sfârșit
al legendelor
xxx
Morții în mantale
sub ploi de cenușă
a îngerilor
xxx
Tac florile
în culori
muzicale
xxx
Bancuri fără perdea
pe drumul din urmă
xxx
Măsură a lucrurilor
pe cântar de lumină
xxx
Trec oștirile iadului
în pas cadențat
pe timpanele mele
xxx
Vocea lui Dumnezeu
în cântecul greierilor
xxx
Rechinii valsează
în unde
după muzica prăzii
xxx
După o viață,
când lampa filează
xxx
Fum de tămâie
pe umerii toamnei
praf de aur
pe brațul iubitei
xxx
Narcise solemne
în brațele îndrăgostitului
xxx
Toamna
cântec șoptit
sub geamul meu
xxx
Metal încins
pe obrazul
bătut de vânt
xxx
Bizar.
Dumnezeu și-a răstignit
Fiul.
xxx
Învăluie-mă Doamne-n
mantia ta de aur
ce-o dai acestei toamne
ca pe-un ceresc tezaur
xxx
Stau cu propriul craniu
în mână
și îl contemplu
Ramona MŰLLER
Ecouri andine: Povești din Laguna
Esmeralda și Muntele Chaquini
În fiecare picătură de apă, o poveste; în fiecare vârf de munte, o lecție a timpului.
14.10.2024 Bolivia, La Paz
Străbatem 500 m, de la Hotel El Rey până la Hotel Europa, unde ne întâlnim cu Renato, ghidul nostru, la ora 8:30. Ca și la celelalte ture și excursii organizate, turiștii sunt preluați din diverse locații prestabilite. Suntem doar 5 persoane, un cuplu tânăr din UK, o elvețiancă între două vârste , care a lucrat pentru Bolivia vreo 3 ani și noi doi, eu și Dimi. Urmează prezentările de rigoare și indicațiile pentru traseu. Azi vom vizita Laguna Esmeralda (5024 m) din Muntele Chaquirni (5390 m). O bună parte din drum este cea pe care am parcurs-o ieri, când am urcat pe Muntele Chaqaltaia (5421m). Timpul este frumos, senin și cald. Șoferul gonește, devorând drumul. De altfel, cam peste tot în America de Sud se circulă destul de agresiv și cu viteză. Suntem oarecum familiarizați cu traseul. Lăsăm în urmă La Paz-ul și ne îndreptăm spre El Alto, al doilea oraș ca mărime din Bolivia, situat în vestul țării, un oraș destul de tânăr. În traducere ar însemna ”Cel Înalt” fiind situat la 4150 m. Prima oprire pe un platou cu un punct de belvedere la Gilarada, de unde putem admira Munții Huayna Potosí (6.088 m) înzăpezit, și Chacaltaya, dar și câteva lacuri intens colorate datorită mineralelor (borax, cupru, nichel, staniu). Aici Renato ne oferă câteva informații. Vale un Potosi în limba spaniolă se traduce ca valorezi o avere. Din acest munte s-au extras pentru spanioli 41.000 t de argint în perioada 1556-1783. Se spune că s-a extras atâta bogăție încât s-ar fi putut construi un pod de argint din orașul Potosi până în Madrid și tot mai rămânea destul să fie transportat și peste pod până în Spania. Urmează o scurtă lecție de geologie referitoare la formarea Munților Anzi și Podișului Andin (Altiplano), cel mai înalt platou de pe Pământ după Tibet. Am admirat întotdeauna la ghizii din aceste țări buna pregătire în domeniu, răspund la fiecare întrebare.
După ce ne regrupăm, ne reluăm excursia, părăsind vastitatea Altiplano-ului. Drumul șerpuiește prin peisajul arid, iar șoferul nostru conduce cu precizie, înghițind kilometri, de parcă ar vrea să ajungă mai repede la destinație. Următoarea oprire este un loc aparte, cu o încărcătură istorică și emoțională profundă, Cimitirul Alto Milluni. La prima vedere, cimitirul seamănă cu un mic sat. Mormintele, construite sub forma unor căsuțe, par să fie locuințele eterne ale celor care și-au pierdut viața aici. Detaliile fiecărui mormânt spun o poveste distinctă. Cruci drepte din piatră marchează locurile de odihnă ale bărbaților, rozetele delicate simbolizează femeile, iar mormintele în formă de barcă îi onorează pe copii. Renato, ghidul nostru, explică legenda potrivit căreia sufletele celor mici trebuie să curgă asemenea unui râu cristalin, purtate de ape spre serenitatea veșniciei. Pe măsură ce Renato își continuă povestea, uimirea și tristețea mea cresc simultan:
– Milluni a fost cândva un centru minier, cu 5.000 de locuitori, dintre care 530 erau mineri. Era o comunitate prosperă, cu școală, teatru, radio și chiar un spital unde se nășteau copiii lor. Totul s-a schimbat în 1965, când generalul René Barrientos a ordonat ocuparea cu forța a centrelor miniere care refuzau să se închidă. Minerii, organizați în sindicate, au rezistat, dar lupta lor a fost curmată de un masacru sângeros. Populația întreagă a fost exterminată, iar acest loc, odată plin de viață, a devenit un simbol al rezistenței și al sacrificiului.
Vocea lui Renato tremură ușor în timp ce numește această tragedie un Leningrad al Boliviei. Cu fiecare cuvânt, imaginea unei comunități care a dat dovadă de curaj, luptând împotriva dictaturii militare se conturează mai clar în mintea mea. Contemplu cimitirul în timp ce vârfurile înzăpezite ale muntelui Huayna Potosí stau de veghe, martori tăcuți ai acelei epoci de suferință. Deși locul este acum declarat Patrimoniu Cultural Turistic al orașului El Alto, sentimentul de tristețe mă copleșește. Fiecare mormânt, fiecare piatră spune o poveste despre curaj, despre vieți întrerupte și despre o luptă care nu trebuie uitată. Un loc al odihnei veșnice devine o piatră de hotar în istoria Boliviei, un testament al luptei pentru dreptate socială și un mesaj pe care generațiile viitoare trebuie să-l poarte mai departe.
Nu apuc să mă dezmeticesc complet din impactul emoțional al poveștii de la Cimitirul Milluni, când, la doar câteva sute de metri după ce ne-am reluat drumul, o apariție neașteptată îmi atrage atenția. În fața microbuzului, pe marginea drumului prăfuit, stă ea: Femeia Milluni.
Cu un gest abia schițat, mai mult o privire intensă decât o mișcare a mâinii, face semnul binecunoscut de „Ia-mă, nene!”. E de necrezut – în pustietatea absolută a acestor locuri, unde până și umbrele sunt rare, apare această femeie. Mă uit în jur. Nu se vede nicio urmă sau umbră de viață, doar piatra aspră și munții tăcuți. Cine ar putea trăi aici, în mijlocul nicăieri-ului?
Renato, ghidul nostru, oprește microbuzul fără ezitare și, spre surprinderea mea, pare s-o cunoască. Încep să vorbească într-un amestec de spaniolă și quechua, râzând și schimbând vorbe de parcă ar fi prieteni de-o viață. Femeia urcă, așezându-se lângă Dimi, iar eu o privesc cu o curiozitate aproape copilărească, ca pe o arătare dintr-o altă lume. Are trăsături ascuțite, iar nasul acvilin, atât de specific rasei creole din Anzi, domină chipul ei marcat de vreme și de soare. Pe umeri poartă un dublu veșmânt, unul colorat, iar celălalt, simplu, pare țesut din in. Pătura viu colorată este prinsă deasupra hainelor ei de zi cu zi, completând imaginea unei femei care pare mai degrabă o pasăre în zbor decât o ființă ancorată în această pustietate. Probabil a fost la vreo piață să vândă ceva marfă și acum se întoarce acasă. Încerc să surprind momentul, să păstrez ceva din această întâlnire atât de neașteptată. Scot telefonul și fac trei poze. Îmi dau seama că în spatele acestei femei, pline de voioșie, se ascunde o viață grea, dar și o forță interioară incredibilă. Pe marginea drumului, câteva case răsfirate, abia 2 sau 3, îmi atrag atenția. Sunt simple, din chirpici, cu acoperișuri care par să fi văzut mai bine de o jumătate de secol. Probabil au fost construite pe vremea când Mina Milluni era în plină exploatare.
Ne luăm rămas-bun, iar zâmbetul ei cald și buna dispoziție îmi aduc aminte de oamenii C.A.P-urilor de altădată. Muncă grea, cu mâinile crăpate de trudă, dar cu suflete ușoare și pline de voie bună. Îmi rămâne în minte această femeie, un simbol al supraviețuirii și al bucuriei de a trăi, chiar și în cele mai aspre condiții.
Ajungem într-o clădire unde ghidul achită pentru toți taxa de intrare de 20 Bolivianos/persoană. Suntem la Centro Gastronomico y Artesanale. Sala nu este mare, dar este bine compartimentată: o mică bucătarie funcțională, câteva mese, un spațiu destinat comercializării mărfurilor tradiționale și toaletele. Câteva femei andrelează mănuși. Pe sus atârnă câteva fuioare. Pleduri de lână. Mă simt ca la o șezătoare. Un manechin cu două traiste colorate, atârnate simetric, de-o parte și de alta, ca și cum ar fi gata să plece la drum. Pe rafturi mici obiecte sugestive, roabe minuscule cu minereu, pietre, obiecte decorative sau textile, mănuși, fulare etc. Ne cunoaștem, bem ceai de coca, ne punem în mișcare.
Lăsăm în urmă culmile de culoarea ciocolatei care ne-au însoțit pe drum și parcăm într-o zonă depresionară. Aerul pare mai rarefiat aici, la 4.600 de metri altitudine, iar un indicator ne informează că am ajuns în Campo Base – tabăra de bază. Renato se apropie de grup cu o punguță de frunze în mână și, ca de obicei, începe să ne ofere indicații:
– De aici, mergem mai întâi pe o porțiune plată, după care urcăm până la 5.024 de metri, la obiectivul principal, Laguna Esmeralda. Pentru cei care vor, am aici niște frunze de coca. Le mestecați ușor cu salivă. Au un efect anestezic, nu creează dependență și ajută la suportarea altitudinii. Cine nu dorește, nu e obligat să ia.
Un amestec de curiozitate și scepticism străbate grupul. Cu înălțimile de 5.000 m deja suntem obișnuiți, cu toate că ne mișcăm uneori alene. Elvețianca refuză categoric, dar eu decid să încerc. Ronțăi câteva frunze, le mestec încet, așa cum ne-a indicat Renato. Gustul e ușor acrișor, dar surprinzător de revigorant. În timp ce înaintăm, simt cum falca stângă îmi amorțește treptat, iar durerea din brațul stâng dispare complet. O durere pe care o resimt de câteva săptămâni de la căzătura de pe cal. Pentru o clipă, îmi vine să-i cer lui Renato încă două frunze – efectul lor are ceva aproape magic și tonifiant.
Traseul începe cu o cărare pietruită care șerpuiește prin bofedales, acele regiuni umede formate din apa de topire a ghețarilor. Întinderea lor verde contrastează cu pantele acoperite de grohotișuri ce îmbracă munții la poale. Vălătuci de nori în depărtare se adună ca vata de zahăr pe un băț invizibil, în timp ce noi, ca niște furnici, înaintăm într-un mare mușuroi gri-cafeniu. Pe măsură ce urcăm, ceața se lasă încet, acoperind peisajul cu un voal alb. Vizibilitatea scade rapid, la mai puțin de 30 de metri, și suntem obligați să ne mișcăm cu prudență. Dimi, mai lent, rămâne în urmă, dar eu îl aștept, făcând mici popasuri. Îl urmăresc din priviri, asigurându-mă că este în siguranță, în timp ce perdelele de zăpadă se agață de stâncile de granit în falduri andine.
După aproape două ore de urcuș, în care muntele pare să se fi jucat cu răbdarea noastră, îl văd pe Renato apărând calm din spatele unei stânci. Mă opresc, surprinsă:
– Ce faci aici? Ne aștepți pe noi? Unde sunt ceilalți?
Renato zâmbește misterios.
– Aici, spune el simplu.
– Unde „aici”? întreb, ușor iritată de ambiguitatea lui.
– Am ajuns.
– Am ajuns? Și laguna? Unde este Laguna Esmeralda?
Renato ridică mâna și o întinde spre dreapta, unde, dincolo de valurile de ceață, se ghicește conturul liniștit al apei. Mă uit uimită. Laguna este chiar lângă noi, o oglindă verde-smarald ascunsă în mantia de ceață.
Să fi fost de la anestezie sau de la altceva, dar nu simt efortul în comparație cu alte ascensiuni de mare altitudine. Ceața îmi blochează privirea. Ajunge și Dimi. Lăsăm bețele de trakking. O simfonie glaciară înconjoară tăcerea locului. La câțiva metri deslușesc marginea lacului. Oglinda apei lăptoasă. Ceilalți parteneri de drum caută în zadar un strop de senin pentru ședințele foto. Nu-mi dau seama de mărimea lacului. Fac câțiva pași. Descopăr niște stânci uimitoare. Laguna Esmeralda a fost descoperită în timpul pandemiei, la fel ca și alte locuri nebănuite pe care La Paz le păstrează cu gelozie în munții săi. Guvernul încearcă să limiteze numărul de turiști de la 1000 la 30 în timpul zilelor de weekend pentru a evita deteriorarea zonei. Renato continuă, cu un ton melancolic:
– Privesc în jur și observ cum ghețarii Jallallku și Charquini, cu altitudini de peste 5300 de metri, își trimit toboganele de zăpadă direct spre lagună. Topirea lor este o realitate dureroasă, un proces care depășește acest loc și devine o oglindă a schimbărilor climatice globale. În 2050, ghețarul probabil va dispărea. Când eram copil și veneam aici, gheața era de două ori mai mare decât acum. Din 1980 Bolivia a pierdut jumătate din ghețarii săi. Deoarece bolivienii nu au putut călători în altă parte din cauza pandemiei de Covid-19, ei au ajuns la poalele acestui ghețar, care se află la 5.340 de metri deasupra nivelului mării.
Topirea unui ghețar nu este un fenomen local. Este probabil cel mai clar indicator a tot ceea ce se întâmplă pe planetă. Și deodată, la fel ca ieri pe Chacaltaya, zeii incași și duhurile muntelui se îndură, par să-l fi auzit pe Renato. Ca într-un răspuns tainic la rugăciunea sa, și a noastră,a tuturor, ceața începe să se risipească, iar norii se destramă. Un petic de senin curat, albastru, o fereastră în cer. În fața noastră se dezvăluie Gigantul Alb – Chaquini, maiestuos și impunător. Turcoazul mat al lagunei Esmeralda devine limpede, spiritul ei se trezește pentru câteva clipe. Este momentul perfect. Scoatem telefoanele și aparatele foto, iar în câteva minute surprindem selfie-uri, o fotografie de grup și una cu drapelul României. Timpul pare să se oprească în loc, dar natura își amintește de ritmul ei. Ca la un semn, fulgii de zăpadă încep să cadă – mari, apoși, și din ce în ce mai abundenți. Nu ne mai rămâne decât să ne retragem pe același traseu. Coborâm în grabă. Din când mai privesc în urmă, ca la o amintire vie. Sunt norocoasă că am privilegiul de a fi aici. Ghețarii plâng din cauza noastră. Peisajul își schimbă anotimpurile și hainele la fiecare pas, iar noi ne grăbim, fugind de ninsoare și frig.
Ajungem la microbuz, fleașcă din cap până-n picioare. Întindem hainele ude peste scaunele libere, sperând să le uscăm până la următoarea oprire. Soarele ne întâmpină mai jos, în altitudini mai prietenoase. Ne oprim la Centrul Artizanal, unde ceaiul fierbinte de frunze ne încălzește și ne adună laolaltă pentru câteva clipe de răgaz. Între vorbe și gustări eu găsesc o traistă roz care mă obsedează instantaneu. O cumpăr fără ezitare, convinsă că va deveni un mic simbol al călătoriei din această zi.
Ninsoarea stăruie mai sus, iar noi continuăm spre La Paz. Dimi, curios ca întotdeauna, mă întreabă despre tot felul de cuvinte în spaniolă. Își construiește fraze hilare, jumătate în spaniolă, jumătate în franceză, dar spiritul de explorator lingvistic e molipsitor. Îmi amintesc de începuturile călătoriei noastre prin America de Sud, când și pentru mine totul era un ghiveci de limbi latine – italiană, franceză și spaniolă. Fiecare zi ne-a adus însă un pas mai aproape de înțelegerea acestei lumi fascinante. Pe drum, meditez la poveștile spuse de Renato și de ceilalți ghizi. Îl rog să-mi scrie pe telefon câteva denumiri importante din credințele bolivienilor: Mama qʹota – „madre agua,” Achachila – „Dios montaña,” și Pachamama – „madre tierra.” Este o Sfântă Treime veche de când lumea, rădăcina spiritualității lor. În mitologia incașă, Mama Cocha (sau Mama Qucha în Quechua modernă) era zeița tuturor apelor. Ea stăpânea mările, lacurile, râurile și izvoarele. Copiii ei erau considerați surse de apă, iar fiecare picătură purta povestea ei. Toate aceste trei elemente – apă, pământ, soare și lună – trebuie să existe în perfectă armonie, fuzionând într-un echilibru sacru, pentru a păstra esența cosmosului. Aceste principii fundamentale, înrădăcinate în înțelepciunea străveche a poporului Quechua, sunt continuate ritmic, indiferent de cât de mult omul încearcă să intervină asupra naturii. Ayni, adică reciprocitatea, ne învață că suntem cu toții interconectați, iar kawsay – viața – este un dar divin ce se află în toate ființele. Pachamama, Mama Pământ, este izvorul tuturor forțelor vitale, fiind însăși sursa acestui ciclu etern.
Dar, în ciuda acestui legământ sacru, asist la un ritual contemporan care frânge și răsfrânge legăturile dintre om și natură. Omul modern, într-o goană iresponsabilă, distruge credințele și legile naturale, neînțelegând că nici el, nici universul său interior nu vor mai fi niciodată ceea ce au fost. Schimbările profunde sunt dureroase și sunt resimțite de cei care încă păstrează legătura cu natura și tradițiile. Durerea este reală, este palpabilă și îți răvășește sufletul, pentru că știm ce am pierdut și ce se va mai pierde. Sunt recunoscătoare pentru binele trăit, dar în același timp, mă confrunt cu declinul iminent. Totul dispare treptat: ghețarii, lagunele glaciare, echilibrul natural ce părea veșnic. Într-un viitor apropiat, aceste miracole ale naturii vor fi doar amintiri. Cum putem oare să îi învățăm pe tinerii de astăzi să înghețe clima Anzilor, să îmblânzească soarta acestor munți care au fost cândva viața lor? Aceasta este întrebarea care mă frământă, pentru că răspunsul nu mai este în mâinile noastre, ci în mâinile lor. Ei sunt cei care vor modela viitorul, dar oare vor înțelege adevărata valoare a legăturii dintre om și natură sau vor lăsa ca lumea noastră să se topească, precum ghețarii ce dispar în fața ochilor noștri?
Ajungem în Piața San Francisco, punctul terminus al excursiei noastre, dar mintea mea rămâne suspendată
între ghețarii care plâng și femeia Milluni. Între aceste locuri și fapte, timpul curge altfel, inseparabil de oameni.
