Propoziții pretențioase – Arcozei
Să fi avut eu bani, ce afacere mai ieșea!
Pare că toate se înlănțuie fără vreun efort, fără nicio crispare a timpului, deși nu este nimic anunțat. Doar pui în funcțiune aparatura, te decizi pe moment ce alegere să faci și…. Privești. Asculți. Prinzi din zbor (cuvintele plutesc totuși în aer) un șir -, „Măcar faci ce-ți place.” -, revii către birou și-n drum ți se deschid larg sinapsele (o miime de milimetru). Afurisita de armată cum mai seamănă ea cu serviciul. Cum mă puse pe mine, bun la câteva, meșter peste toate și numai la ce eram mai instruit nu. Abia ce apucam să-mi mai văr degetuțele printre coardele chitarei, așa, în prag de seară, duminica între două somnuri picotite ale bateriei mele și întregii garnizoane, o dată pe lună sau, cu noroc, bifam și bisul.
Îmi scăpase paragraful, „înfulecat” de buricele degetelor tastă cu tastă. Chiar așa este. Vii pregătit să dai, să faci, să gândești multe și te trezești cu doar câteva boțuri de mămăligă, din mălaiul cel mai stricat, aruncate ca la câini. Asta este imaginea cea mai potrivită.
Munca fizică, muzica și acum, spre final cuvintele m-au salvat. Pendulând între ele am reușit să nu trăiesc drama plictiselii perpetue, să mă apăr. Să fiu român când alții încercau în a-mi arabiza obârșia, să fiu încă îndrăgostit de sunete când alții mi-o imputau ca pe o necunoscută, să cred în ceea ce scriu când mulți îmi făceau declarații de inexistență. Puseseră toți, de fapt, artosul pe masă, coliva din arpacaș de soia și băuseră vinul de împărtășanie ca pe apă.
Să am permanent ce învăța, cu riscul de a fi în proporție de 99,99% ridiculizat, să-mi rămână mereu ceva de învățat, să-mi rămână acea proporție infimă de-a-mi urca sufletul acolo unde doar eu puteam și știam.
Îmi făcusem un obicei din a mă ști lovit. Nu-mi pica bine niciodată. Chiar când ticluisem cele două fotolii rabatabile se întâmplase, în entuziasmul meu, să-i destăinui unuia dintre „capii” defăimării și minimalizării mele planul de a porni o afacere care să aibă ca țel producerea și vânzarea de astfel de obiecte de mobilier. Nu știam să se fi făcut ceva asemănător la noi în țară. Modelul mi-l furnizase o pagină dintr-un Nekermann, desprinsă prin 1991 dintr-o revistă întreagă. Mă fascinase cât de bine arăta mogâldeața aceea bună, probabil, pentru exerciții de sală sau cine mai știe ce utilitate ar mai fi avut. Și mi-am dorit de atunci până în 1995 să-i descos mecanismul de rabatare, principala piesă. Întrebarea cea mai grea de rezolvat: cum să apeși și în același timp, din partea opusă, piesa care ține piedica să se retragă? Chira socoteală. Pe țeavă rectangulară, nu mai groasă de trei centimetri…. Evident, o pârghie scurtă, un arc, un șurub, o platbandă și, dintr-un dop fasonat, un buton de apăsare. Un semicerc cu găuri, sudat de partea fixă a fotoliului, pentru diferite poziții, de la spătar, înclinat la 100 de grade până la 180 de grade, pentru poziția „șezi lung”. Fără să fie singura soluție tehnică. Varianta simplă de tragere a șurubului, tot cu ajutorul unui arc, montat în interior. Și, dacă mă gândesc un pic, ar mai fi fost cel puțin trei variante de poziționare a mecanismului. Primul prototip i l-am făcut lui Miki. Ca un scăunel, cu șezut și spătar înguste, învelite cu material de la o clapă de cutie de recamier pentru plapumă, cearceafuri și perne. Verde cu zigzaguri negre. Cel de-al doilea avea două părți rabatabile și una fixă, atât pentru picioare, cât și pentru spetează. Propunerea pentru „mogulul” persiflant, în speranța că va susține financiar demersul, zadarnică. Că cine e el să…, că…. N-a vrut. Sămânță… rea de bălțățean.
