Spații culturale nr. 98-99 (6)

Leo BUTNARU

Din războiul civil

Genus irritabile vatum*.
Horatius

În mine durează un război civil
dintre poeți.
Muzele
cu cruci roșii pe baticuri
surori de caritate miloase
încearcă să salveze din foc
grav rănitele manuscrise de odinioară
sau harduri de computere înfierbântate.
Două muze-sanitare
se zbat să scoată din flăcări volumul doi al poemului
„Suflete moarte”
însă o alta
ce se crede mai căpoasă
le spune că ăla nu e decât un roman sută la sută
și nicidecum poem
cum scrisese Gogol pe pagina de titlu
astfel că surorile de caritate privesc nedumerite cum
în flăcări
ca și condamnată la moarte
se face scrum continuarea „Sufletelor moarte”.
Homer
și adjunctul său Pan
cu sau fără aeroplan
sunt la contraspionaj
din când în când constatând intruziunea vreunui critic
ce trădează cauza poeziei
și deferindu-l tribunalului parnasian.
Iar eu
în răgazul dintre două bătălii
mă surprind – visător – la gândul interogativ
mai mult sau mai puțin neliniștit:
Odată ce pentru acest război

au fost mobilizați și rezerviștii – destui poeți nemuritori –

bătălia ar putea să nu aibă sfârșit?…

… Numai că pare-se
interogația deja nu mai are rost
deoarece războiul civil dintre irritabile vatumn
nu mai e cum a fost
ci e cam pe sfârșite
pe împăcare – deja
decât pentru moarte
mai abitir e pentru ne-
moarte
când poeții
ca și soldații
(vorba lui Stănescu)
se ridică din tranșeele ca ieri inamice și
fără să fie secerați
fără să pice
aleargă unii întru întâmpinarea celorlalți
întâlnindu-se
cuprinzându-se
îmbrățișându-se a înfrățire.
Iar prin tranșee
pe parapetele lor nemairămânând decât muzele-sanitare
pe frunte
pe baticurile însemnate cu cruci roșii
milostivele surori de caritate încercând să mai salveze
ce se mai poate salva
după războiul civil dintre…
Ei
știu domniile voastre dintre cine
și cine…
Nervoșii…
Așa ceva…
Ura!

______________
*Neamul supărăcios al poeților (lat.)

Stan BREBENEL

ÎN ȚARA OAMENILOR ÎNALȚI

Ohrid

Ohridul ne întâmpină cu o vreme posomorâtă. Soarele se ascunde după norii care dau semne de ploaie. Aflăm că acest oraș este locuit din antichitate sub denumirea de Lychnis, care ar însemna orașul luminii. Renumele provine din cuvântul din limba greacă Lychnos – lampă, lumină portabilă. În Primul țarat bulgar, care a avut capitala aici, scriitorii bizantini îl menționau sub numele de Achrida. Din anul 879 d.H. se numește Ohrid. Denumirea orașului are un mic istoric. Se spune că soldații care cărau piatră pentru construcția cetății lui Samuil sau Samuel, exclamau: Oh rid! (oh, dealule!). Studiind mai temeinic aflăm că aceste locuri au o istorie îndelungată. Până în anul 1912 a fost sub stăpânire otomană când a fost eliberat de sârbi. A mai fost sub ocupație bulgară timp de patru ani, între 1941 și 1944, când a fost ocupat pe timpul celui de-al doilea război mondial. Din anul 1991 a făcut parte din Republica Macedonia, iar din anul 2019 din Republica Macedonia de Nord. Pitorescul oraș are o populație de aprox. 38.800 locuitori și se desfășoară pe malul lacului Ohrid, în partea lui nord estică. Ohridul mai este denumit „Ierusalimul Balcanilor” deoarece erau, la un moment dat, 365 de biserici, câte una pentru fiecare zi a anului. Lacul, monumentele, bisericile și casele pitorești constituie o atracție pentru turiștii din toată lumea, turismul fiind principala ocupație a locuitorilor. Aici se confecționează celebrele perle de Ohrid care, se spune și nu am avea nici un motiv să nu credem, că sunt mult mai rezistente în timp decât perlele naturale. Dacă cele naturale durează cam 150 de ani, cele de Ohrid sunt pentru totdeauna. Două familii sunt celebre care produc aceste perle: Filev și Talev. Aceștia dețin secretul unui produs încorporabil: rășina. Ei au aflat tehnica confecționării perlelor de la un imigrant rus și tehnica este transmisă prin viu grai. Aceste perle se produc, după operațiuni deloc simple, din următoarele ingrediente: solzi de pește (de la păstrăvul de Ohrid), oase de pește și rășină. Se produc astfel: ingredientele se transformă în bile de dimensiuni diferite, după care se adaugă opt straturi ale unei emulsii secrete. Fiecare strat trebuie să se usuce timp de 45 la 60 de minute, după care se aplică stratul următor. În ziua de astăzi există mai mulți producători, însă secretul rășinii nu a fost dezvăluit. Cei mai noi producători folosesc o rășină sintetică produsă și adusă din China, dar care nu dă aceleași rezultate.

Lacul Ohrid

I se mai spune și marea interioară a Macedoniei de Nord și a Albaniei. Acest lac este granița naturală între cele două țări. Este unul dintre cele mai vechi și adânci lacuri din Europa (aproximativ 4 milioane de ani) . Câteva dintre dimensiunile sale: suprafața = 358 km2, lungime = 30,4 km., lățimea medie: 14.8 km., adâncimea maximă = 288 m și altitudinea este de 693 m de la nivelul mării. Apele sale găzduiesc un ecosistem acvatic unic, cu peste 200 de specii endemice, printre care păstrăvul de Ohrid. Acest lac pare un imens lighean. De jur împrejur este înconjurat de munți care se oglindesc în apele sale. În anul 1979 atât lacul cât și orașul au fost declarate parte din Patrimoniul Mondial UNESCO. Pe malurile lacului s-au amenajat plaje în care nu numai localnicii dar și turiștii se răsfață în undele sale ale căror temperaturi medii, în sezon, sunt de 24-25 de grade. Pentru turiști se găsesc nenumărate locuri de cazare care satisfac toate gusturile și pretențiile. Din acest foarte pitoresc oraș pornim cu un vaporaș într-o croazieră, până în partea sudică, pentru a vizita Mănăstirea Sf. Naum. Croaziera durează cam o oră. După 30 de minute de mers vaporașul oprește într-o mică lagună, cu numele „Golful oaselor”, unde sunt amenajate locuințe lacustre, din stuf și chirpici, sprijinite pe stâlpi de lemn, deasupra apei. Popasul e de 30 de minute după care ne continuăm călătoria.

Mănăstirea Sf. Naum

Aflată la aprox. 30 de km de Ohrid, pe uscat, mănăstirea se găsește în apropierea graniței cu Albania. Este ortodoxă și poartă numele Sfântului care a înălțat acest lăcaș în anul 905. Sf. Naum este înmormântat aici din anul trecerii sale la cele veșnice, în 910. El a fost ucenicul sfinților Chiril și Metodiu, fiind contemporan cu Sf. Clement. El s-a născut în anul 843 în Imperiul Bizantin. Ca ucenic al Sf. Chiril și Metodiu a mers cu ei în misiuni duhovnicești în regiuni ale Europei Centrale. În anul 867 sau 868 este hirotonit preot la Roma. Sf. Naum este unul dintre întemeietorii Școlii de Literatură de la Pliska, lucrând aici între anii 886-893. După această perioadă ajunge la Școala de Literatură de la Ohrid, ocazie cu care întemeiază mănăstirea care-i poartă numele. Biserica mănăstirii are hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. Biserica nu mai are nici un fragment din fresca din epoca Sf. Naum. Frescele actuale sunt realizate în perioada părintelui Ștefan, în jurul anului 1806. Credincioșii consideră că Sf. Naum este vindecător al bolnavilor psihic, sfintele sale moaște făcând adevărate minuni. Conform unor surse, pe la 1662 funcționa în cadrul mănăstirii un spital pentru asemenea pacienți. După ce vizităm biserica mănăstirii, admirăm frescele și ne rugăm în liniște. Apoi avem timp cam o oră până când vaporașul ne va duce înapoi la Ohrid să explorăm împrejurimile. Apoi ne întoarcem la Struga unde putem să facem cunoștință cu frumosul oraș aflat în nordul (capul) lacului Ohrid, nu pentru mult timp, pentru că ultima parte a zilei este dedicată „Serii macedonene” la un restaurant din Ohrid, cu bucate și băuturi tradiționale, dar și cu un spectacol folcloric macedonean.

Obiectivele turistice și religioase din Ohrid

Ultima zi a șederii noastre este destinată exclusiv vizitării acestui oraș deosebit. De această dată vremea ține cu noi. E senin, e cald. Pe străzile și străduțele sale care duc spre lac sunt construite case deosebit de pitorești. Orașul estre un imens amfiteatru, cu înălțimi nu prea mari, care se micșorează pe măsură ce ajung la luciul apei. Pornim pe străzi înguste, în ușoară urcare, într-un tur pietonal cu numeroase obiective de vizitat. Primele elemente care ne sunt prezentate, din mers, este Biserica Sf. Sofia (care a avut și o bolniță) și clădirea Muzeului orașului. Biserica Sf. Sofia este cea mai veche biserică din Ohrid, construită din cărămidă roșie. Nu după mult timp ajungem la primul obiectiv al zilei: Teatrul antic sau amfiteatrul. Este o construcție ce datează din perioada elenistică, mai exact secolul al II-lea. Amfiteatrul este un monument istoric, cultural și arhitectural, putând să găzduiască 4.000 de spectatori. Și în zilele noastre au loc spectacole de teatru, alte evenimente culturale și concerte. Unele afișe arătau că aici au avut loc manifestări prilejuite de zilele orașului. Continuăm urcușul și ajungem la unul dintre impresionantele obiective din Orașul Vechi: Cetatea Ohrid sau Cetatea lui Samuel. Este situată în vârful unui deal și de aici, în fața ochilor, se deschide o priveliște deosebită: orașul și lacul. Cetatea este cea mai veche fortificație din regiune și are o arhitectură impresionantă. A fost construită în secolul X de regele Samuel al Bulgariei pentru că dorea să locuiască aici, deoarece îndrăgise tare mult aceste locuri. Din cetatea de odinioară mai există fundația și părți mari ale zidului. Apoi ne deplasăm la Biserica „Sfântul Clement și Sfântul Pantelimon”. Ea a fost construită de Sf. Clement la cererea lui Boris I, țar al Bulgariei. Actuala biserică a fost reconstruită pe ruinele bisericii ce a fost ridicată în secolul al IV-lea și a alteia din secolul al IX-lea, în anul 2002. În biserică se găsesc moaștele Sf. Clement, ucenic, ca și Sf. Naum, al Sfinților Chiril și Metodiu. Majoritatea arheologilor cred că această biserică se află pe locul unde primii studenți ai lui Clement au învățat alfabetul glagolitic. Acest alfabet a fost folosit pentru a traduce Biblia în slavona veche. Din anul 2004 este în Patrimoniul UNESCO. Despre acești doi sfinți am scris la începutul acestor note de călătorie. Din acest punct al turului pietonal începe aventura coborârii spre un obiectiv la fel de impresionant și deosebit. Este vorba de „Mănăstirea cea Preafrumoasă” sau Biserica „Sfântului Ioan Teologul, Kaneo”, aflată pe o stâncă, la mică înălțime față de luciul apei lacului Ohrid. Este ortodoxă și ai impresia, dacă te apleci puțin, că atingi lacul cu mâna. Ea datează din secolul al XIII-lea și are hramul Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan. Biserica a fost ridicată spre cinstirea Sfântului Jovan Kaneo în stilul arhitectural armean. Interiorul nu este mare. Ferestrele cu vitralii înfățișează viețile sfinților. Pe pereții interiori sunt câteva fresce vechi și icoane pictate. De o valoare deosebită sunt Icoana Sfintei Fecioare Maria cu Pruncul și icoana celor Patruzeci de Mucenici. Ceea ce mai atrage atenția sunt cele trei altare, unul principal cu sculptura de marmură a Fecioarei Maria, și două secundare în care se află sculpturile în lemn de nuc ale Sfinților Apostoli Mihai și Gavril. Foarte mulți consideră că este cel mai fotografiat loc din Macedonia de Nord. Ne convingem ușor. Imaginile pe care le vedem sunt cu adevărat, folosind un clișeu foarte uzitat, acelea care ne taie respirația. Și numărul pelerinilor este impresionant. De aici pornim individual, urmând malul lacului, spre zona portuară. Avem timp vreo oră, nu mai mult, să mergem agale pe străduțele comerciale pentru a cumpăra diferite suveniruri sau celebrele perle de Ohrid. Sau de a admira frumusețea acestui mirific spațiu.

Bitola

După o noapte binemeritată de odihnă ne punem în mișcare către capitala Skopje. Un drum lung dar care se va întrerupe, pentru o vizită, în orașul Bitola, aflat cam la oră de mers cu autocarul. Bitola, denumit și ca „orașul consulilor”, este cunoscut ca un oraș cu o mare concentrare de aromâni. De fapt, și aici, și în Struga, când nu am reușit să ne înțelegem cu unii comercianți ne-au sărit în ajutor localnicii, aromâni. Este cunoscut ca Bitolia sau Monastir (după greci), iar în aromână i se spune Bitule sau Bituli. Etimologia numelui ar fi din latină unde bêtula înseamnă mesteacăn. Se află în partea de sud-vest a Macedoniei de Nord pe malul râului Dragor. Populația sa este de aprox. 100.000 de locuitori. Granița cu Grecia se află la doar 14 km. Am mai aflat că este al doilea, după unii, sau al treilea oraș, ca mărime din țară. Este un important centru industrial, agricol, comercial, educațional și cultural. De ce i se mai spune și „orașul consulilor”? Pentru că în timpul dominației otomane erau în oraș consulate din 12 țări. Istoria acestui spațiu vine din perioada antichității și are continuitate până în zilele noastre.
Mai aflăm de la ghida noastră că o serie de personalități, aromâne, care au legătură cu știința și cultura română, s-au născut în acest oraș: Constantin Maimuca (jurist român, 1896-1962), Floria Capsali (maestră de balet din România, 1900-1982) și Florica Bagdasar (medic, ministru în România, 1901-1978). Oprim autocarul în marea parcare a unui supermarket și ne deplasăm pe jos pe principala arteră pietonală a orașului, la biserica Sf. Dumitru. Strada se numește Shirok Sokak și de-a lungul ei aflăm diferite clădiri colorate, hoteluri de lux, restaurante, cafenele, taverne și magazine. Stilurile arhitecturale ale acestor clădiri este romantic și neoclasic. Localnicii îi spun strada Bitola – Promenada, însă oficial se cheamă Mareșalul Tito. Denumirea de Shirok Sokak al străzii datează din perioada Imperiului Otoman și se traduce, din turcă, în Aleea Sălbatică. Ea pornește din Piața Magnolia și se termină la ieșirea din Parcul Orașului, având o lungime de 910 metri. Noi am mers în sens invers. Este locul de întâlnire al localnicilor și un reper important pentru turiști. În zona acestei străzi se află și azi consulatele a zece țări, inclusiv al României. Ne vom deplasa pe această arteră dus și întors până la singurul obiectiv din program: Biserica Sf. Dumitru, ortodoxă. Ea a fost construită în secolul al XIX-lea. Anul ar fi 1833 pe fundația unei alte biserici închinate tot lui Sf. Dumitru. Clădirea bisericii este în totalitate din piatră, având două etaje. În interiorul bisericii există un iconostas sculptat din lemn și pe ziduri se află câteva icoane pictate. Iconostasul, realizat la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost aurit ulterior. După ce admirăm frumoasa biserică, ne închinăm și ne rugăm, fiecare în felul său, părăsim locul. Avem la dispoziție 45 de minute să admirăm clădirile de pe această minunată stradă, să facem cumpărături și să ne regrupăm la autocar. Ne așteaptă un drum de aprox. 175 km. până în capitala Skopje cu cazare la același hotel. A doua zi dimineață, după micul dejun, pornim spre țară, pe același traseu pe care am venit. Ne luăm la revedere de la o țară frumoasă, de la o țară cu oameni primitori și în care ne-am simțit bine.

Cristina ȘTEFAN

Micile defecțiuni ale jocului

Suntem un joc virtual
Inteligența ne e dată diferit
tocmai ca repere în joc
și sentimentele, la fel.
Defecțiunile jocului: războaie, molime,
vicii, crime, accidente și multe cataclisme
fac strategia evoluției pe termen lung.
În echilibru, artele, pictura muzica, poezia
sunt frumusețea jocului
căci binele și răul în jocul lumii noastre
se luptă ca-n basme.
Azi, în zori, m-am defectat puțin…
Am văzut… era un dèja-vu,
desigur, o mică scăpare a programului,
eram tot eu, același loc în cazemată,
aceeași oră, aceeași iubire, același sărut.
A fost o atingere întâmplătoare
a unui bit îmbătrânit.
Așteptați… resetăm.

Iar altfel

în orașul meu
semnele de circulație pentru poeți
sunt bine înfipte în pământ
eu nu le respect
nici măcar în parc
pe aleea scriitorilor
mă opresc la marele necunoscut
la statuia himeră
și-i desenez pe nisipul din jur
cea mai frumoasă recenzie…

…de fiecare carte,
la finalul lecturii,
m-am despărțit
ca o plecare de-acasă…

Joc de nivel

Acest univers
ca un joc de nivel
cu ființe umane
pioni în atac
sau defensivi
cu sânge roșu curgând
dintr-o valoare în alta
căutând particula lui Dumnezeu
ca pe o țintă finală.
Deja împrumutăm
marea noastră inteligență
unor roboți
deocamdată neatacați de viruși.
Și ei ne vor imita în curând
în marea curgere sângeroasă
pentru că acest univers
ca un joc de nivel
ne știe de intruși
în folderele sale.

Siaj

Era malul cu sălcii bătrâne
vasul de tractare scotea fum
amestecat cu mirosul greu de pește
și apa grea a Deltei
vâscoasă își clipea spuma
în soarele moale.
Cuvintele se pierdeau din ochi
în năvoade, printre frânghii…ancora!
Pe punte călcau liniști
în umbrele apei
stafii
își lăsau urma
în timpul rămas,
închizând imediat valul.
Curgeau pâcloase spre un țărm inexistent
din lumea plaurilor unde nimic nu începea
nimic nu se sfârșea –
un vis acvatic al statuilor de egrete.
Părăsind pontonul,
tangajul se întrona în trup
o uitare a apei
exact ca amintirea unui om
printre alți oameni vii – un siaj.

Ianus

Nu îmi place ce-am fost
și nu scriu trecutul.
În fața stângă stă ascuns chipul
de cerc înalt
cu el zbor și nor
cu el scriu pe azi nu pe ieri,

ridic momentul viu.
Pe partea dreaptă scriu cuvintele
înțelese de mine teluric
de ce-aș sofistica metafora
celor două chipuri?
E o ploaie rece
în zborul prin alunii mei
și frunzele se desprind
din încopcierea lor
ca viața.

Jocul de-a primăvara

A venit vremea scurtei bucurii.
Poate chiar de secundă.
N-am așteptat-o
dar e toamnă bolnavă pe pământ.
Am mintea sfărâmată
de suferința omenirii
și totuși scurta și egoista bucurie
mă face mai bună
acum când nu mai vine nimic
decât „boemia” unui „fost”
cu trenuri și păpuși
cu șarete și cai abrași
cu dealuri și cimbrișor.
Și din moment ce au fost
nealese de mine, nechemate de mine
dar reale, lucide, puternice,
această plagă prezentă
nu are efect.
Mai este primăvară!

Haret

dealuri la orizont
sub salcâmi întuneric
câte inimi înnoptate strâng rădăcinile
osuarul războiului ar cufunda ochii
într-o cădere nesfârșită
brâncușiană în întuneric
coloana ia drumul în jos
vremea sapă lumina

odăjdiile au sarea febrei
mânăstirile s-au golit
clopotele tac
cine-i mai știe jos
cine-i mai plânge
noi rămânem oglinzi nevăzătoare
împărțind vina
unui amurg de lume pustie

În joaca Siretului de-a plaja

Unde-mi sunt poeziile?
ca Siretul ce-n vară
au luat-o pe dincolo
de pâlcul de sălcii…
degeaba mă duc la plaja cunoscută
mai ani – a dispărut râul!
Au rămas prundișuri
și dune de nisip blajine
ici-colo ivesc rădăcini uscate
în care alte furnici
înalță mușuroaie.
Ai, Siret, Siret…
cum pleci tu pe alte făgașuri
și mă uiți!

Și cât te-am iubit!
te priveam în undă
la fiecare cotitură
cum sculptai lutul
cum aduceai trunchiuri mici
și făceai baraje tu singur
să mă bălăcesc eu
în golfuri imaginare
să-mi înțepi tălpile cu pietre colorate,
le colecționam- ți-amintești?
Apoi, lucrai tu câte o deltă
în care se-ascundeau rațe sălbatice
ca să cuibărească…
Erai un artist!

Acum dispari supărat
dar te consolezi
în libertatea ta nebunească
n-au reușit să te stăpânească,
tu îți alegi drumul
și eu, sora ta copilăroasă, te-am urmat
și-acum nu-mi mai găsesc poezia.
I-a plecat până și somnul
furat de ghearele valului tău.

Ceva s-a-ntâmplat
cu apele tale netrecute
în vârtejul vremurilor
ești bucla timpului doborât.

(Din „Micile defecțiuni ale jocului” – volum în lucru)