Spații culturale nr. 98-99 (7)

Gabriel GHERBĂLUȚĂ

un altfel de ali-baba

ca un beduin în deșert – poemul meu
alah al tuturor cuvintelor veghează setea cuvintelor
poeții mor de sete
izvoarele de vodcă s-au ascuns sub pietre
setea e chinuitoare

umbrele se ascund la umbră
doar timpul se prăjește la soare
nu-i pasă! tocmai a aflat din surse sigure
că e fără început și fără sfârșit

ca o oază în deșert-poemul meu
te așteaptă să-ți țină umbră

despre o anumită fericire

și-au făcut loc de joacă puii de înger la zidul mare
când fug din rai se dau pe scări ca pe derdeluș
aruncă până în mijlocul dunării cu silabe
doar, doar vor trezi regele pește din somnul de amiază
și scot limba la vrăbiile de pe mal

ca o educatoare în pragul pensiei doamne, doamne îi ceartă
că deranjează ordinea firească a lucrurilor
îi încolonează doi câte doi punându-i la colț că au fost obraznici
îngăduitor sau poate doar toropit de căldură poetul
își amintește mirosul ardeilor și vinetelor coapte venit de pe șlepul
ancorat la malul copilăriei

e vară – poezia se coace

lapsus

a fost odată ca niciodată
a fost odată o poezie singură pierdută
după miezul nopții de un poet ca toți poeții
adică îndrăgostit și cu capul în norii lirismului optzecist
de îndrăgostit ce era poetul nu a observat că a pierdut poezia
nu a observat nimic – nici că nu se mai întâlnea cu silabele

poetul era singur
la fel era și poezia

a fost odată ca niciodată
acum nu mai este nimic…

pseudo

uneori sufletul naște o sahară
sau o banchiză populată de foci
nu știu cum e mai bine
nu suport căldura și nu-mi plac focile

sufletului nu-i pasă de mine
cu sentimentele în spate pornește călătoria
prin sahara imaginară populată de cămile și foci
de iubiri și decepții de angoase și împlini
toate ale mele

am rămas singur
constat că nu mi-e cu mult mai bine
din contră!

ce e poezia?

despart umezeala dimineții în culori
cele ale curcubeului nu-mi ajung
uneori diminețile sunt mai lungi decât șarpele boa
care ți-a înghițit umbra

credeam că ai înțeles că sunt copacul în care cresc cuvintele
nuuu, nu jumătatea aia de copac ce mă pândește de la balcon
și pe care l-ai cunoscut în poemele mele,
sunt copacul vocabular , copacul silabă, literă
sunt copacul pe care îl vrei pe strada pe care numai tu cauți umbra

despart și împart cuvântul cu plăcerea vânătorului rămas fără vânat
știi doar! poezia e un lucru foarte mare…

Dumitru BRĂNEANU

Întotdeauna

Tăcere frăgezită de așteptare
burnițând stingher
peste hăurile sufletului.
E doar un semn
al cuvintelor ce se-ntorc
la matca lor
de lumină,
iar eu, schiind în zâmbetul tău,
regăsesc vechiul șemineu
în care am ars
ultimul nostru capitol,
duzina de iluzii și speranțe,
parte din deșertăciune.
Întotdeauna cineva întârzie,
întotdeauna cineva rămâne singur,
întotdeauna într-un colț de pleoapă tristă
o lacrimă surâde
la trenul care pleacă
din viața noastră
fluturând ca o batistă.

Constatare

O lacrimă caldă
cade din poem
atât de singură
probabil așa se naște lumina/
și nu există întoarcere
printre ruinele gândului,
când din îndoieli
tristețea se hrănește
și timpul atârnă
slobod
în părul tău
muiat în clar de lună,
iar eu,
sub pleoapa ta,
mă-ngrop adânc
dezbrăcat de amintiri.

Dintr-un cuvânt în altul

lumina intră-n suflet
trupul
stihie alergând desculță
pe ulițe înnoptate
deschise spre neființă
beție de muguri
frăgezimi de astre
în transpirația zilei
soarele
sângerează în palme
mirarea părului tău,
iată-mă furtună
sfârtecând zboruri,
dintr-un cuvânt în altul
caut loc de adăpost.

Incertitudine

timpul nu ruginește lumina
drumul spre casă, văzduhul
zdrențuit, tei înflorit
plouă galaxii în palma ta
pedeapsă sau mântuire
săgețile arzătoare ale tinereții
între sânii tăi
ziua sprijinită de genele nopții
între pământ și cer
cât de mult în mine
te vei adânci?

Glas

un glas de înger
bate-n tâmplă neliniști
alunecă în uitare
vremurile se așază cuminți peste noi
peste lucruri nevăzute, rotunde
ochii încărunțesc a mirare
pipăie umbrele serii
la fereastra destinului tău
/Cupidon curăță pașii de rugină/
plouă și azi de dor
și frunzele curg a toamnă
întâmplările nerostite încă
curg și curg ca un pustiu
bătând la porțile tale.

Pe trupul tău

pe trupul tău
lumina se prelinge –

sărutul unui înger
cântec de greier
despuiat de clipele veciei

statuie cerșind
ispitele înflorite
la răscruce de cuvinte
în rugă și fără chip
mustind a busuioc

sub cer de priveghere
în risipiri de stele
ca un nor alb
umbra ta însămânțează somnul

Cine ești?

Ești o câmpie plină de focuri
la care se-ncălzește
o șatră de gânduri
privirea Ta o țară locuită
de atâtea patimi
aidoma unor ființe
jumătate formă și jumătate intenție
ca vinul scânteietor
stă lumina și se învechește
pe trupul tău
pielea ca un șarpe năpârlește
mângâieri consumate.
Cine ești? m-am întrebat
Un ecou mi-a răspuns
că ești o câmpie
fără cer, fără pământ
în care lumina cu bucurie
ia forma chipului tău.

Numele tău

numele tău, murmur izvorât
dintr-un munte albastru
curge prin mine
dinainte de a fi
cântec de taină
în tăcerea albă dintre noi
o șoaptă bate sfios
la ușa amintirii
rouă a unei chemări târzii
adiere de bucurie
peste speranțe înzăpezite
timpul spulberă nădejdi
Tu umpli poemul de lumină.

Speranțe

Atâtea ploi ți-au înverzit
primăveri în suflet

în nici una n-am fost eu
atâtea ninsori sau furtuni
ți-au adunat lacrimile
nici una până la mine nu a ajuns
atâtea emoții obrajii ți-au înflorit
și-n tăcute neanturi s-au risipit
atâtea vise ca niște îngeri
peste aleanuri te-au purtat
și-n raze de lumină te-au îmbrăcat
atâtea trenuri nerostite
n-au ajuns în gara așteptărilor
trandafirii iubirii ca un strigăt
în glastra inimii s-au ofilit
atâtea clipe vor mai flutura aripe
prin ploaia ce ne udă până la gând
Căci nu-i hotar și nici chindie
între ce-a fost și va să fie.

Millenium

Și-n sufletul meu pustiit
de crivățul amăgirilor
ploua retrospectiv,
ploua rotund,
ploua cu grindina
eșecurilor
și precum statuia lui Bacovia
plâng a bronz oxidat
din ochii
cu orbitele-ntoarse-n amintiri.
Lasă-mi, Doamne, amăgirea
să șteargă unghiul
dintre milenii
oprind căderea,
căderea între zidurile
îndoielilor noastre.

Cine sunt?

Înseninate gânduri
Troienesc întinderile
sufletului meu,
și brazde negre
se înveșmântează în alb
și sufletul vibrează
un nesfârșit hău,
parcă sunt
și totuși nu sunt eu.
O răcoare de iarnă
veche ca o temniță
mă învăluie în tăcere
ispită-n zâmbetul femeii
melancolia unui înger
deschide fereastra
spre vecinătatea unui păcat.
(Din volumul „pelerin la templul cuvântului”, TipoMoldova, 2011)

Nina-Elena PLOPEANU

Solomonara
(continuare din numărul anterior)

Chiar dacă mai crescuseră, copiii tăi aveau încă nevoie de tine: să aduci uscături din pădure, să mulgi caprele, să fierbi laptele și să faci mămăligă, să strângi masa după ce ei mâncau și să mături pe sub masă ca să fie curat în locul în care, după aceea, se așeza în genunchi și se ruga Maica Domnului. Pădurea te hrănea pe tine și pe ai tăi. Pe timp de vară, îți luai pruncii cu tine și scotoceai dealurile și văile. Cunoșteai foarte bine calendarul nescris al naturii. Adunai de toate: urzici, măcriș, lăptoși, gălbiori, mitărci, frăguțe, căpșuni, zmeură, mure, jir, ghindă și multe alte buruieni pe care le fierbeai în oale de lut la gura sobei. Când flăcările se întețeau, apa din vas începea să bolborosească vrute și nevrute. În scurtul răgaz în care vegheai fiertura, la îndemnul lui Sarabos, ciuleai urechile la poveștile focului. De la el ai învățat să-ți vindeci copiii tăi și pe ai celorlalți de gâlci, de gălbinare sau de boli de burtă. Ceaiurile din pojarniță, izmă, pelin, mușețel, rostopască, păducel, brusture, vâsc, plante existente pe acest pământ încă din vremea dacilor, erau principalele medicamente. Când nu izbândeai bolile doar cu acestea, rosteai cuvinte magice cu voce tare sperând că cei care le vor auzi le vor duce mai departe așa cum și tu le auziseși și le învățaseși în alte vremuri. Când cineva mânca cu foame și i se apleca îi frecai mâinile de jos în sus până la coate cu oțet și îi descântai cu vorbe de leac „Plecate nemțești, sârbești, franțuzești/ Plecate din nouăzeci și nouă de neamuri/ Ieșiți din os în carne/ și din carne-n piele/ și din piele afară./ Cum se potolesc, apele, ploile, focu-n cuptor/ Așa să se potolească sfârșeala, amețeala, scârba din inima Mariei./ Să rămână Maria curată, luminată ca argintul strecurat de Maica Precista lăsat”. După ce terminai de topit broboanele ce se formaseră sub piele, bolnavul se înviora, scăpa de greață și fața i se lumina. Îl sfătuiai să aibă grijă, să nu mai mănânce cu lăcomie, să bea ceai de mentă, de anghinare, de sunătoare sau de mușețel. El promitea că așa va face, dar dacă era firav și mânca ce nu-i pica bine, în scurtă vreme te chema din nou să-i descânți. Descântai de multe ori de deochi copiilor, mai ales, dar și fetelor frumoase, care se moleșeau și aveau dureri de cap după ce vreo femeie cu suflet hapsân se mira de drăgălășenia lor. Acestora le ziceai de mai multe ori Tatăl nostru, îi mângâiai ușor pe frunte cu cele trei degete cu care te închinai și le învățai să-și pună ceva roșu în păr sau să spună de la obraz celei ce deochea să rostească: „ptiu, ptiu, ptiu să nu fii de deochi”. Când un copil de trei-patru ani nu putea să vorbească îi dădeai să bea apă descântată dintr-un clopoțel și, la scurt timp, țâncul începea să rostească primele cuvinte. Când se îmbolnăvea un copil, părinții te chemau chiar și în miez de noapte. Dacă țâncul făcea vărsat de vânt, îl scăldai în țuică și apoi îi puneai o cârpă roșie pe burtă să iasă bubițele pe piele să nu rămână pe ficat, pe fiere sau pe inimă. Dacă avea fierbințeală, o învățai pe mamă să-l înfășoare în cearșafuri umede și apoi să-i frecționeze cu oțet picioarele și tâmplele. Dacă îl dureau urechile, încălzeai untdelemn și îi turnai câteva picături. Aveai har, oamenii începuseră să-ți zică doftoroaie. Așa îți spunea lumea și tu doreai să-ți păstrezi puterile vindecătoare. Posteai de două ori pe săptămână, lunea și miercurea, iar vinerea, zi în care ți se născuse unul dintre fii, țineai post negru doar cu aiasmă și anafură și respectai posturile de peste an. Nimeni nu putea să te convingă să mănânci carne, brânză sau ouă chiar dacă în aceste zile cădea sărbătoarea Crăciunului. Odată ce copiii au crescut și dormeați toți într-un pat înșirați de-a latul, ai renunțat și la dragostea trupească. Bărbatul ți se îngrășase, arăta ca un pinguin imperial. Se angajase ca și ceilalți săteni la mina de cărbuni, ce fusese deschisă în sat și a fost mană cerească pentru toți. Trecea luna și își luau salariile. Tu erai tot mărunțică și alergai ca o sfârlează când la deal, când la vale. De la deal aduceai croznii de lemne și de frunze pentru capre, de la vale cumpărai de la cooperativă cele pe care nu ți le puteai face singură: gaz pentru lampă, sare pentru hrana cea de toate zilele, ață și stambă pentru cusut.
În 1958 a început un nou val de arestări. Printre cei închiși s-au numărat scriitori și savanți precum: Constantin Noica, Nicu Steinhardt Alexandru Paleologu, Păstorel Teodoreanu, Alexandru Pillat. Au fost acuzați că primiseră lucrări scrise de la Mircea Eliade și Emil Cioran care aleseseră să trăiască în Occident și pe care regimul politic de la București îi considera legionari. Sarabos îți povestea despre condamnații care primiseră pedepse de muncă silnică și au fost duși în coloniile penitenciare înființate în zonele mlăștinoase din Delta Dunării unde deținuții tăiau stuf pentru fabricile de celuloză din zonă. Erau siliți să lucreze manual stând în apă până la brâu, iar după o zi de muncă se întorceau în barăcile de lemn neîncălzite și neizolate. Cei mai mulți se îmbolnăveau de malarie și mureau. În lagărul din Balta Brăilei se aflau și mulți țărani care se opuseseră procesului de colectivizare. Fuseseră aduși aici și studenții care încercaseră să părăsească țara ilegal. Suferinzi de febră tifoidă și dizenterie, datorită mizeriei din staulele pentru oi în care erau cazați, în toiul iernii, au fost obligați să construiască un dig. Mulți s-au îmbolnăvit grav, alții au murit.
Te-ai înstrăinat de omul tău. Munca și greutățile vieții te-au făcut să nu te mai gândești la dragoste trupească. Omul a început să umble pe la altele, iar când se întorcea îți dădea și câte o mamă de bătaie, îți rupea gura, oasele, dar nu aveai ce face și unde te duce: răbdai și tăceai. Nu erai singura femeie altoită de bărbat. Îi treceai cu vederea aventurile. Știai că suferă de o boală care îl făcea să devină violent dacă nu te culcai cu el. Într-o zi, i-ai înnodat mânecile de la una dintre cămăși și în felul acesta bătăile și certurile s-au mai rărit. Spre bătrânețe se ducea deseori la oraș după diverse cumpărături. În autobuz, spuneau gurile rele, nu stătea niciodată pe scaun. Prefera aglomerația dintre canapele, unde călătorii se înghesuiau ca sardelele. Se așeza ca din întâmplare în spatele unei femei pe care o coțăia tot timpul cât dura călătoria. Cele care îi cunoșteau obiceiul evitau să stea lângă el. Se nimerea, însă, și câte una care nu știa ce-i poate pielea și de rușine femeia stătea și răbda. Nu luai în seamă poveștile muierilor care te apostrofau.
—Vai, Marioară! Nu ai grijă deloc de bărbatul tău.
Ridicai din umeri și strângeai din buze. Știai că și la casele împărătești se întâmplaseră lucruri rușinoase. Carol al II-lea, rege al României între 1930-1940, din cauza priapismului, o boală de sânge de care suferea, avea permanent erecții dureroase ce nu puteau fi calmate decât prin sex. Categorisit de contemporani și urmași ca aventurier, a avut o singură femeie care îi satisfăcea beteșugul, fapt pentru care a iubit-o toată viața necondiționat. Aflaseși din cartea despre leacuri și boli pe care o răsfoiai adesea că disfuncțiile sexuale erau multe și vechi, iar unele nu puteau fi vindecate prea ușor. Oamenii din multe civilizații îl veneraseră încă din antichitate pe zeul fertilității Priapus, fiu al Afroditei și al lui Dionysos, pe care Hera îl blestemase să aibă în permanență penisul în erecție. Nu era privit cu dușmănie, ci dimpotrivă, la ceremonii femeile și miresele în special se așezau adesea pe membrul său. I-au adresat ode mulți poeți printre care Ovidiu, Horațiu și Vergiliu.
—Poți să mă lămurești mai bine, Moșule Zeu, ce este cu această boală a sângelui, ce s-a răspândit printre regi și principi, l-ai întrebat într-una din zile pe Sarbos.
—Ca să înțelegi, va trebui să ne întoarcem în urmă cu multe sute de ani. Mai precis la sfârșitul secolului al IX-lea când a început să se afirme, așa cum susțin unii istorici, naționalismul medieval roman. Pe atunci, soția și fiicele senatorului Theofilact au început să practice așa zisa prostituție de lux pentru ca această familie să-și impună controlul asupra papalității. Această variantă a hierogamiei precum și o încercare de încrucișare interfamilială în scopul creării unei noi rase de stăpâni, a fost continuată de descendente. În felul acesta, Marosia de Colonna, din care se pare că se trăgea și regele Carol I, a reușit să aducă pe tronul papal pe fiul său Ioan XII, un copil de doar 12 ani cu grave deficiențe fizice și psihice. Marele teolog, cardinalul Baronius susținea că sămânța acestei consanguinități s-ar fi transmis în marile case regale europene, mai cu seamă în cele germane, franceze portugheze. Cu ocazia Sinodului de la Verzy din 991, episcopul Arnulf atrăgea atenția asupra răspândirii sângelui stricat. Ai auzit, desigur, de destinul tragic al fiului ultimului țar al Rusie Aleksei Nicolaevici. Mama lui îi transmisese hemofilia și, pentru ași salva fiul, ajunsese dependentă de Grigori Rasputin, călugărul care îl scăpase pe Alexis de multe suferințe. Chiar și regina Maria, dar și sora sa Kitty, ar fi murit în urma unei hemoragii, ce le-ar fi golit corpul de sânge.
—Cele pe care mi le-ai spus, ar trebui să mă ducă cu gândul, la faptul că în familia soțului meu ar fi avut loc relații incestuoase, ce ar fi dus la o amestecare a sângelui și că această boală s-ar putea transmite și fiilor mei?
—Vezi, tu, de aceea biserica interzice și condamnă căsătoriile dintre rude, cele dintre veri primari , dar și de rangul al treilea.
—Eu aș putea să fac ceva în această privință?
—Nu cred. Ceea ce a depins de tine ai făcut. Ai născut fii.
—Mă gândesc, că poate există vreun leac, ce să vindece această boală, despre care nu prea se vorbește. Sunt băieți tineri care se confruntă cu așa ceva. Au dureri, au mâncărimi, ce nu se pot calma cu una sau două.
—Nu știu ce să-ți spun. Nu am auzit de vreo plantă sau de vreun medicament care să vindece această moștenire de la Priapus. Ai putea, totuși, să spui cât mai des o rugăciune scurtă de iertare pentru tine și pentru tot neamul tău.
—Eu și tot neamul meu cer iertare pentru toate greșelile mele și ale neamului meu. Eu și tot neamul meu îi iertăm pe toți, cei care au greșit față de noi, ai spus făcându-ți cruce și trei metanii.

***
În primăvara lui 1965, când Gheorghe Gheorghiu Dej a murit, se zvonea că a fost iradiat de ruși pentru că a ținut partea comuniștilor chinezi și a început să se îndepărteze de Moscova. Alții vorbeau despre efectele bucății de uraniu pe care o ținuse pe biroul său de pe vremea când se înființaseră primele sovromuri și principalele avuții ale țării luaseră drumul URSS. Priveghiul a durat cinci zile, timp în care nu ați avut dreptul nici măcar să zâmbiți. Ziarele scriau că un milion de oameni s-au perindat înlăcrimați pe la căpătâiul celui care reușise să-l convingă pe Nichita Hrușciov să-și retragă din România cei 35.000 de militari ruși. Da, oamenii uitaseră abuzurile din anii 50 și, pentru naționalismul său, chiar l-au plâns pe Dej. Primarul și ajutoarele sale au umblat prin toate satele și au spus oamenilor, ce să facă atunci când vor suna sirenele și vor bate clopotele bisericilor, semn că marele conducător va fi înmormântat. Ați ieșit cu toții în curte și, mai multe minute, ați înlemnit privind spre București, unde trupul celui defunct așezat pe un afet de tun, a fost dus către mausoleul ce-i era destinat. În ultima perioadă a vieții, celor apropiați le-a recomandat să evite alegerea lui Nicolae Ceaușescu ca secretar general al PCR. Inevitabilul s-a produs însă și cizmarul de la Scornicești s-a cocoțat în vârful statului. Asemănător se întâmplase în URSS în 1924, când Stalin preluase puterea în ciuda sfaturilor pe care le dăduse Lenin. Ceaușescu începuse să muncească de la vârsta de unsprezece ani ca mai toți copii din familiile sărace. La treisprezece ani, era deja înscris în mișcarea comunistă și a fost arestat împreună cu ceilalți comuniști participanți la grevele din 1933. Se spunea că era foarte îndrăzneț. A fost închis la Doftana și s-a aflat multă vreme în apropierea lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Într-o ședință de judecată la care participa tot grupul de comuniști, un tovarăș a cerut de mai multe ori să vorbească. Judecătorul i-a interzis și când îl amenința că-l dă afară din sală, tânărul Nicolae Ceaușescu s-a ridicat în picioare și i-a strigat judecătorului: „De ce nu-l lași să se apere? Dacă nu-l lași să vorbească, atunci nici eu nu am ce să mai vorbesc cu tine” și s-a întors cu spatele. Exemplul său a fost urmat și de ceilalți acuzați. A primit Ceaușescu atunci cea mai mare pedeapsă, doi ani și șase luni. Cele șase luni au fost pentru sfidarea Curții.
La numai trei ani de la preluarea conducerii, Nicolae Ceaușescu era în culmea puterii. Lucrul acesta i-a permis să se detașeze tot mai mult de fratele mai mare de la răsărit. În august 1968, la ordinul Moscovei, trupele a cinci state socialiste care făceau parte din Tratatul de la Varșovia, au invadat Cehoslovacia. Cu o săptămână în urmă o delegație românească de partid și de stat făcuse o vizită la Praga. Ceaușescu se întâlnise cu omologul său Alexander Dubcek, care începuse un program de reforme rămas în istorie sub numele Primăvara de la Praga. Aceste reforme veneau în contradicție cu doctrina Brejnev și, în consecință, peste un milion și jumătate de soldați sovietici, germani, polonezi, unguri și bulgari au întrat în Cehoslovacia și au impus împărțirea acesteia în Republica Socialistă Cehă și Republica Socialistă Slovacă. Conducătorul român, care nu fusese, se pare, invitat să participe la invazia în Cehoslovacia, a făcut atunci un mare act de curaj și a rostit un discurs în balconul Comitetului Central din Piața palatului, unde fusese organizat un mare miting transmis în direct de TVR, în care spunea că pătrunderea celor cinci țări în Cehoslovacia constituie o mare greșeală și o primejdie gravă pentru pacea Europei și pentru soarta socialismului în lume. Era o mare îndrăzneală din partea lui Nicolae Ceaușescu ce ar fi putut să atragă mânia vecinului de la răsărit, dar a fost salvat atunci de poporul român, care a strâns rândurile în jurul conducătorului perceput de oameni ca un mare voievod. În scrisorile de adeziune au existat persoane, cei care au readus în atenție cultul personalității, care au susținut că secretarului general al PCR ar trebui să i se adreseze cu apelativul de „Măria Ta”. Ceaușescu se temea atunci, se zvonea că armata sovietică era la graniță, că România va avea aceiași soartă cu țara vecină și de aceea a luat și măsuri militare printre care și aceea de înființare a gărzilor patriotice înarmate formate din muncitori, țărani și intelectuali. Din fericire, președintele SUA, Lyndon Johnson, l-a avertizat pe Leonid Brejnev, că nu va permite încă o invazie, România a scăpat astfel de intervenția țărilor surori și prietene, iar Ceaușescu a fost considerat un adevărat campion al democrației.
—Ai zice că oamenii bogați și cei care se cațără în fruntea țării sunt nemuritori, îi spuneai într-o seară, în care stăteai la gura sobei și urmăreai dansul flăcărilor, lui Sarabos.
—Nimeni nu este veșnic. Așa este de când lumea. Cei despre care vorbești, spre deosebire de muritorii de rând, rămân în conștiința colectivă și în cărțile de istorie. Despre unii se va vorbi chiar și peste multe veacuri. Ai auzit cu siguranță de povestea lămâii și portocalei. Așa sunt și oamenii, unii dulci, alții acri.
—E bine sau e rău, să ți se tulbure somnul de veci, să fii judecat și după ce treci în lumea de dincolo?
—Fiecare primește ceea ce a dat. Dacă a făcut bine, locul lui este în Grădina Edenului, dacă faptele lui au fost rele, va arde veșnic în fundul iadului.

Rodica DASCĂLU

cifre minuscule

ritmul trecerii anilor pare amețitor.
te preocupă rânduiala planurilor
începute sau a celor rămase
în așteptarea clipei propice.
te întrebi câte dintre ele îți vor supraviețui.
procesele în curs, întrerupte din variate cauze,
vor cunoaște în mod sigur împlinirea,
altfel existența ar fi lipsită de sens.
configurarea finală a eseului propus,
o partitură din grafica intenției divine,
ar fi greu de imaginat. însăși menirea lucrului
bine făcut împreună cu celălalt e în pericol.
universul nu este nimic altceva
decât cea mai riguroasă structură
matematică, iar tu o cifră minusculă,
cantitate neglijabilă, îți spui.
și totuși fără lecția ta de viață
armonia culorilor e de neatins.