Spații culturale nr. 98-99 (4)

Gheorghe POSTELNICU

CEI SINGURI ȘTIU CE VOR
(Fragment dintr-un roman aflat în lucru)

După ce ratase iarăși una din funcțiile importante ale administrației locale, lui Ică Bolocan nu-i rămânea să spună decât:
—Norocul, dacă nu-l ai, nu ți-l face nimeni.
Va trebui să excaveze mai adânc la rădăcina bădilenilor ca să-i cunoască mai bine. Nu e de ajuns că le-a reparat rablele, că-i duce la Padina de 4-5 ori pe an, că le basculează în curți tone de cereale. Trebuie să are la temelia lor și să caute rădăcinile care-i țin în formă. Acolo va scotoci, printre capilare și râme de pământ, printre furnici și coropișnițe. Asta e misiunea lui pentru următorii patru ani, dacă nu cumva Drăguța se mărită și pleacă mai devreme. Aceste cuvinte le rostea în gând, pentru că buzele clămpăneau o melodie căreia nu-i știa versurile, dar pe care o ascultase de dimineață. Dezlegă remorca, se urcă la volan și deveni țeapăn ca morcovii de pe marginea drumului. Avea talentul de a face comparații pe care nu le întâlnea în ziare și cărți. Poate chiar metafore. După ce se umplu butelia cu aer comprimat și se deblocă sistemul de frânare, își aduse aminte de o teorie privind dilatarea spațiului și comprimarea timpului. Duminică va merge la centrul de sănătate să stea de vorbă cu domnul profesor. Nu-l mai recunoaște și, în orice caz, trebuie să ascundă faptul că e șofer. Matematicianul are ce are cu șoferii. Săracul! Nu are pe nimeni. Foștii colegi s-au risipit. Chiar el, Ică Bolocan, i-a dus la ștangă jaful albastru în parcul spitalului. Nu-și face un merit din asta. L-a rugat doctorul Ionescu. Poate ajuta la recuperare. Ce mai om a fost domnul profesor! Nu s-a pomenit în Bădila. Cartea te face om. Să aibă cui, ar povesti despre sine zi și noapte, chiar dacă a făcut liceul la fără frecvență. Trebuie să te achiți moral față de martirii învățământului rural, nu ostentativ, ci într-o manieră discretă. O sticlă de suc și câteva portocale, o oră de taifas. Domnul Balotă nu leagă prea bine cuvintele. Nu mai are nicio dorință. Doar obsesia de a-i pune la punct pe unii conducători auto, mai cu seamă pe proprietarii de mașini puternice. În definitiv e dreptul lui. Atât i-a mai rămas. E incredibil cum un accident îți poate schimba viața și, dacă n-ai profitat până atunci, gata, ți-a trecut norocul. Pe chelia domnului profesor se află o cicatrice de culoarea coniacului, imitând contururile SUA. În fond, seamănă cu o arsură.
Ică Bolocan nu făcuse școală multă, dar orișicât, nu se rușina să intre într-o librărie murdar de ulei. La început 7+3. Așa era în 1960. A iubit din școala profesională motoarele. La cursul de mecanică fusese as. Ținuse o femeie, plecată de la un brigadier ceape, unul șchiop, care nu cobora din șaretă nici când se pișa. Se scăpa pe el, tot tacâmul, când era beat, pe el și pe Rădița, magazionera de la centrul de combatere. Ce vină ar fi avut Ică pentru faptul că șontorogul nu-i făcea dichisul? Mecanicul i-a schimbat câteva piese, a strâns niște piulițe și Rădița arăta ca nouă în căsuța lui din Afumați, dar nici așa Ică nu a avut noroc. Dintr-un bărbat normal a făcut din el o cârpă. S-a întrebat adesea de ce. În definitiv, Rădița îl ura pe șontorog, dar nici pe el nu e sigur că l-a apreciat la adevărata lui valoare. Îl sâcâia cu gelozia și ceva mai important decât fundul ei nu trebuia să fie în sat. El nici nu îndrăznea să-i povestească toate mărunțișurile de la fabrică, de teamă să nu devină bănuitoare. Cum naiba? Doar și ea era tânără, mult mai tânără, și frumoasă, mult mai frumoasă. La centrul de combatere veneau delegați de pe toată Valea Bădilei, dar n-avea rost să-și facă griji. Au stat cinci ani și șapte luni împreună. Îi ghicește și acum silueta prin zid și prin lemnul tâmplăriei, zbătându-se ca o căprioară în captivitate. În definitiv, fusese o femeie deosebită. Uite, stau la masă și se privesc îndelung fără să-și spună nimic, ca două pisici gata să sară la bătaie. Sub efectul luminii chipul ei pâlpâie, dar locuința nu se golește cu totul. Se întoarce ca un vârtej când oprește televizorul și stinge veioza. Desface patul de două persoane și vede că Rădița și-a păstrat obrajii roșii și buzele moi. Celelalte părți ale corpului nu se prea disting. Și acum, să vorbim, Rădița. Și ea îi pune toate întrebările posibile despre femeile care lucrează la fabricație sau la magazie, dar mai ales despre cele de la sortare. De unde era să le știe Ică pe toate, doar nu era inginer-șef sau șef de producție. Era secretar de partid și șeful atelierului mecanic. Avea de-a face numai cu fochiști și instalatori, cu motopompiști și electricieni. O dată la două săptămâni îi venea rândul la poartă ca ofițer de serviciu. Atunci supraveghea controlul muncitoarelor care ieșeau din schimb. Portarul le punea să scoată din sân borcane cu dulceață, mazăre, păstăi, de sub fuste – pungi cu zahăr sau cu sare de lămâie, dar el n-ar fi putut face decât observații referitoare la ten, la păr, la vocea tinerelor nemulțumite de excesul de zel al portarului. De unde să știe secretarul de partid despre maniile fetelor din Bădila sau din Măgura, din Cozieni sau Viperești, despre avorturi și trădări? Ică inventa o oră, două, apoi se ducea la culcare. Da, prezența ei timp de aproape șase ani în casa lui a fost de ajuns să-l îndepărteze fizic de orice femeie. Imaginația îl face să trăiască și cu Madona dacă are chef. Cui să-i încredințeze gândurile și controversele lăuntrice?
Casa lui nu era goală, chiar dacă nu respira decât seara târziu, când răsuna muzica și se jucau culorile ecranului. În restul timpului florile împrospătau aerul: mărul lui Adam, violetele de Parma, copăcei, cactuși, trandafiri japonezi. Praful nu se așeza nicăieri. Păianjenii își căutau de lucru pe afară. În cele trei camere se afla mobilă bună cu oglinzi ce reflectau peretarele și reproducerile după pictori celebri. Se mai găseau vaze și câteva scaune de preț. Două vitrine erau pline de cărți noi, cartonate. Lustrele sporeau senzația de liniște și optimism. În camera cea mai mare, cum se deschidea ușa, două fotografii înfățișau un bărbat frumos în uniforma militară a pandurilor Diviziei Tudor Vladimirescu, și o femeie tânără în costum popular, cu tenul negricios, cu părul bogat, cu o mână pe o măsuță suspendată. Erau părinții lui, țărani cooperatori, dispăruți înainte de 1989 la șase luni unul după celălalt. Nicolae Bolocan, fierar, potcovar, lăcătuș, om bun la toate, făcuse un cancer la prostată, iar Lina, șefă de echipă la legume și căpșuni, suferise un atac cerebral în timp ce pregătea pomana de șase luni, așa încât își făcuse propriul ospăț de înmormântare. Ică Bolocan își începea ziua de lucru intrând în sufragerie și privind cele două tablouri ca pe niște icoane, apoi își întorcea fața spre icoana Sfântului Nicolae, spunea Tatăl Nostru și pleca încărcat de energie la fiarele lui. Gestul său zilnic împiedica fotografiile făcute în aprilie 1945 la Târgul anual Drăgaica să ajungă ca doi stropi de apă și pe el să uite că oamenii din ele au respirat, au plâns, au transpirat, s-au bucurat. Aici era inima casei. De aceea e aproape fericit când merge la domnul profesor. Curtea spitalului i se pare un tărâm calm și blând. Cu nebunii te înțelegi mai ușor, încât se întreba dacă adevărații suferinzi nu se aflau în afara centrului de sănătate, prin baruri și prin curți, pe șosele și prin intersecții.
Nimic nu e ușor. Numai copiii de bani-gata trândăvesc ziua și umblă noaptea pe motociclete. Numărul lor crește ca muștele în spital. Domnul profesor s-a opus vechiului regim nu la un pahar de vin. A făcut manifeste, a ieșit în Piața Dacia cu pancarte atârnate de gât, s-a bătut cu milițienii și securiștii, disprețuindu-i pe susținătorii dictaturii. L-au domolit cu câinii lupi. Astea sunt faptele, istoria disidenței de pe Valea Buzăului, dar care sunt trecute sub tăcere pentru a pune în față meritele îndoielnice ale parveniților. A scris lucrări științifice în căsuța șubredă a Polinei, în care se născuse și crescuse. Dumnezeu s-o odihnească. A fost harnică precum o albină și eroică, da, ca Ecaterina Teodoroiu. Acest erou mutat din spital în spital are mutra tăbăcită. Vorbește cu basculantele și împarte șoferii în trei grupe, lucru pe care el, Ică Bolocan, nu l-a înțeles prea bine. El știa de oameni buni, oameni răi și șoferi. Nici dicția profesorului nu e mai bună. Dantura s-a rărit, motorașul abia mai păcăne.
Valentin Balotă era un fel de unchi de gradul trei, despre care auzise, dar nu-l văzuse de prea multe ori, dar nu pentru asta îl prețuia. Îl admirase în zilele și nopțile în care apăraseră revoluția de golanii lui Tabacu. Îl admirase pentru calmul și detașarea sa, pentru lipsa de entuziasm. Venise în clădirea ponosită direct din arestul miliției și o părăsise printre cei dintâi, scârbit de lupta pentru putere care se aduna în mormane prin birouri, apreciind că nu e mare lucru de capul lor. La ultima vizită repetase de mai multe ori:
—Am ajuns. Am ajuns.
Ică Bolocan nu a înțeles unde anume, dar era sigur că bătrânul sosise la o țintă, la o margine și nu-i mai folosea la nimic să se agite, pentru că drumul se sfârșise, iar aici era ultimul loc de întâlnire. Nepotul nu putea să se exprime mai clar. Nu e ușor să folosești cuvintele limbii române. Mai ușor e cu o cheie franceză sau cu o trusă nemțească. Pe el personal îl trădează anii pierduți printre documente de partid și cuvântări care îl învârtiseră într-un polizor din care doar coniacul Milcov și bombajele îl scoseseră. Ca un măgar legat de un buștean trăsese la ham, convins că ține direcția potrivită, dar nu avusese noroc. Restaurația puterii în Bădila îl aruncase la margine.
—Am ajuns. Am ajuns.
Consoanele se auzeau ca un zornăit de medalii. Nu cred că în corpul chircit în cărucior să se mai întoarcă vreodată căldura și pasiunea, viteza și elanul. În locul lor, fâșâitul pielii și scârțâitul de balamale neunse al încheieturilor. Iată, îl vede cu ochii lui. Nu mai e nimic de făcut. Toantele de infirmiere nici lenjeria nu i-o schimbă dacă nu mă iau de ele.
Domnul Balotă căpătase și un obicei ciudat: își trăgea palme peste frunte, ca să-și cheme amintirile. Se retrăgea lângă caroseria Trabantului care fusese odată albastră și spunea că lucrează în gând la ceva colosal. Cifrele și formulele intrau pe geamul din spate și se așezau cuminți pe banchetă. Erau semne vechi și semne noi, care păreau să-i dea dreptate: „da, e corect, așa trebuie să fie, pe pământ și în univers, rezultatul unei separări, pentru că nimic nu se contopește, totul rămâne distinct”. În acest domeniu vremea nu își mai spune cuvântul. Poate că aceste particule, punând frontiere între oameni, au ajuns să-i facă atât de diferiți, fiecare cu trecutul și cu prezentul său, cu durerea și cu bucuria lui. Poate. Oricum, minutul este de 60 de ori mai greu decât secunda. Dovedise prin calcule care legau timpul de existența umană. Ică nu era sigur că ideile care se puseseră în mișcare în mintea lui în același timp cu roțile autocamionului erau întocmai cum le auzise. Să închidă ochii ca să-și amintească mai bine, nu putea. Mașinile circulau aproape bară la bară. Mari sau mici își aveau locul în mozaicul șoselei. Apoi, fără să-și dea seama, a simțit mirosul grâului proaspăt și al pălăriilor de floarea-soarelui. Presele de îmbalotat aruncau pachete galbene pe un câmp în flăcări. Erau ca niște peceți care îl legau și mai mult de muncă, de soare, de pământ. Ică Bolocan trase autocamionul lângă buncărul combinei și licuricii de lumină începură să cadă într-o răpăială strălucitoare, cea mai sigură dovadă a existenței lui Dumnezeu. Anul acesta pașii Lui au călcat prin lanul de grâu, gândi Ică și-și făcu semnul crucii. Semnul crucii și-l făcu și bărbatul din cabina uriașului agregat. Zâmbetul său îl trase spre șuvoiul de alice. Și-au strâns mâinile. Mulțumirea omului nu depinde de cine știe ce. Uneori de un pumn de semințe, alteori de o cană cu apă. E drept, pământul și soarele îi întorc pe oameni cu capul în jos, tachinându-i, amețindu-i. Nu sunt două feluri de a scăpa de amețeală și Ică Bolocan cunoștea unul singur, munca. Dacă amețeala continuă, e altă poveste. Înseamnă că stai cu capul pe ceva tare. Asta-i tot.
Își plimbă mâna prin grâu. Un bărbat trecut de 60 de ani care face degetele strecurătoare. Padina, grânarul României. România, grânarul Europei. Mândria îi strânge mațele. A lucrat în agricultură de la 7 ani. Acum e pe cont propriu. Amiaza de iulie aducea atâtea arome, încât franzela și salamul alungă foamea în sacoșa de plastic și deșurubează sticla de Fanta. Două fete din formația ACVA vin alături de el înainte de a-l apuca somnul. Și-a întins mușchii, și-a netezit tricoul. Sunt frumoase și transparente. A adormit între ele ca între mama și tata. Bărăganul usucă de sete, rostogolește ciulinii și colții babei, hrănește vulpile și guzganii, dar uneori face și lucruri bune. În vis el încerca să doarmă. Blondinele îi vorbeau de una, de alta, de operații estetice, de silicon și de euro. Era o râșniță de cuvinte care îi răscoleau tinerețea. Repeta și el cu voce tare, pentru a dovedi că nu doarme.
—Dacă aș găsi o…, zicea una din fete.
Problema e că nu găsim niciodată ce avem nevoie, spune Ică și își schimbă poziția pe sacii cu grâu. S-a trezit, dar nu a deschis pleoapele. A mai rămas puțin privind mâinile celei mai înalte, cu degetele lungi și cu unghii false, întrebându-se dacă sunt mâini care țin numai microfonul. Pământul e rotund. E normal să stai uneori cu capul în jos. Acum fetele nu se mai zăreau.

Luminița ZAHARIA

poetă în rol de compoziție

acum să te văd
zice creionul
de scris poezii

ți-am mîzgălit ciornele
prietena mea guma
supranumită pe bună dreptate
mama proștilor
ți-a șters însemnele matematice
prin care prescurtai ideile
să nu surclaseze agerimea mîinii

din caietul tău au dispărut prin urmare
≠, ≤, ≈, ±, ∉, ⇒ și așa mai departe
în loc am pus cîte un emoticon
rolling on the floor

nu am încotro

trebuie să mă descurc cu uneltele rămase
(nu vi le spun, dacă mă sabotați și voi?!)
să mă reinventez
să mă dedau unui act de seducție
bancrutat de cuvinte

filme

mi-am petrecut viața cu poveștile altora
o seară, un film
altfel Morfeu nu-și arcuia aripile asupra mea
telecomanda tocită în căutarea poveștii perfecte
să fie o melodramă, să fie o comedie,
să fie un sf reușit?

exista mereu o poveste potrivită momentului
stării mele de om revoltat-resemnat
de om care în viața reală
nu ieșea niciodată din pătrățel
dacă șeful țipase la mine – un Jim Carrey mă aducea în simțiri
dacă iubitul o-ntinsese subit –
Scarlett mă consola: e și mîine o zi!
combăteam smogul orașului cu Avatar
cînd se lua curentul, Ingrid venea cu lumina de gaz
și reușeam, de bine de rău, să încropesc o poezie

într-un cimitir de elefanți
m-aș fi simțit cel mai bine
sau într-o piramidă, chiar și fără sarcofag
nu-mi cunoșteam vecinii, dar știam pe dinafară
distribuția fiecărui film
cîte oscaruri a luat
ce încasări a avut
ce impact

povestea mea nu a venit niciodată
acum e atît de tîrziu
nici nu găsesc ochelari potriviți
pentru acest ecran alb

lipsă de inspirație

mă uit la foaia albă
foaia se uită la mine
e-atîta tăcere între noi
că mi se face rușine!
unde sunt zilele de altădată
cînd mă hîrjoneam cu poezia la propriu
iar voi mi-o credeați figurată?!
iubirea mi-a furat, în trombă,
toate cuvintele din dex…
– întoarce-te la începuturi, fată!
– la tyrannosaurus rex?

Vasilica GRIGORAȘ

SIMPLĂ PĂRERE

Pe-o coastă piezișă
din pădurea deasă de visuri
ninge ceremonios.
Atrag atenția un stol
de păsări cu ciocuri pestrițe
care ciripesc întruna.

Pare a fi o foaie scrisă ilizibil
într-o mare și veselă beție.
Literele turmentate
sunt legate între ele,
amestecându-se alandala
în trupuri de cuvinte,
stivuite în rânduri suprapuse.

Amuzante într-un fel,
afișează un zâmbet duios,
dar hotărât și ambițios,
etalându-și fața fățarnică,
anevoie de descifrat,
și mult mai greu de înțeles.

Umblu, caut, cercetez,
și aflu că o simplă părere,
niciodată nu-i de încredere,
dar este punctul de pornire.

NAȘTEREA UNEI ZILE

Un rotocol auriu,
cu distinsă consistență de polen
se ridică cu grație
în aerul doar ușor transparent.
Se dilată cu pricepere,
topind întunericul
desișului mult umbros
din inima arealului.

Ingenuă strămutare

înscrisă îndeobște
într-o ploaie de scântei,
cu serafice nuanțe stacojii
ale zorilor îmbrăcați
în haină de gală.

Clipocitul soarelui
dindărătul orizontului,
vitraliu străveziu al dimineții
descrie fidel
rumoarea muntelui,
mireasma florilor,
vitalitatea ierbii,
gânguritul insectelor,
bombănitul și mârâitul fiarelor,
freamătul pădurii,
frazarea păsărelelor
și-a pârâului
neastâmpărat din fire
care hoinărește de veacuri
printre stânci dăinuitoare.

Alene,
apărem și noi,
oamenii, în decorul matinal,
molcome zâmbete proaspete,
cu dorința nemărginită
de a admira
și inspira pulsațiile
nașterii unei noi zile.

Alexandru CAZACU

O prefață

Târziu acoperit cu baloane colorate
înalțate din mânile copiilor
când luna stă între cercevelele ferestrei
ca un obraz de femeie
și singurătatea se împrăştie
sub acorduri muzicii lui Bach
în lumina stelelor dizolvate
efervescent în anotimp
când punctele de nisip
din netezimea diamantelor
dezvăluie apatic
ce fel de ținut se înghesuie între cuvintele
„aici” și „niciodată”
iar chipul devine o prefață
unde se poate afla
cum bucuria de-a trăi este
o monedă de schimb pentru înfrângere

Violeta SAVU

Lumina de vizavi I

Dis de dimineață recunosc lumea atunci
când ridic storurile și verific tubul
fosforescent care pâlpâie neîncetat la
etajul al doilea în blocul de vizavi.

Acolo, întotdeauna există cel puțin o umbră.
Cred că apartamentul este proprietatea
unei femei singure, puțin trecută
de cincizeci. Încă arată bine. Nu am
văzut-o până acum. Sunt sigură că locuiește
împreună cu o pisică. Blană neagră și
caldă. Lucioasă. Nu taie calea nimănui.

Lumina de vizavi II

Într-o noapte m-am trezit fiindu-mi
sete. M-am dus în bucătărie,
mi-am umplut un pahar cu apă. După
ce am vărsat câțiva stropi, m-am uitat
pe fereastră. Am privit la dunga
de lumină albă în voalul întins și negru.
Mi-am lipit buzele de gura paharului.
Gust de lapte. Răceală de oțel.

A doua zi, la ora unsprezece, lumina
s-a stins. Din jumătate în jumătate
de oră, am vegheat. La două după amiaza,
fereastra s-a deschis. O mână
a scos pe pervaz un ghiveci cu flori.
Stropi de lapte. Pe oțelul negru.

Lumina de vizavi III

Voi nu aveți senzația că ați vrea
să întindeți mâna până la blocul
din fața voastră aflat la zeci de metri
depărtare Și nu ați vrea să mângâiați
felina cu blana străluminoasă ea

toarce cu indiferență în spatele geamului
de unde nu veți privi nici astăzi nici mâine
nicinicinicinicini…

Pictură modernă, un cal și o apă

Nu putem alungi în desen caii și marea pe
hârtie mult nu se întinde. Însă o impresie
de libertate o evocă un cal alergând, cu
coama în vânt, pe malul unei mări volburânde.
Propun să renunțăm la acest stereotip.
Totuși, avem o comandă de un tablou,
clientul își dorește un cal și o apă.

În stil modern, am putea nuanța strălucirea
durerii. Cu valurile oglindite în ochii unui cal
prăbușit pe nisip. Mâna dreaptă a stăpânului
apasă pe tâmplă. Vom desena trei elemente.
Mănușa neagră a bărbatului, coama transpirată
a animalului și, indubitabil, revolverul. Sau
focul. Doar focul.

Călcând în aer

cuprinzi cu privirea lanurile întinse de grâu
verdele de toamnă târzie ghicit sub prima zăpadă
călcând în aer câteva clipe simți liniștea
apoi prăbușirea

când am trecut astă-vară pe aici
m-am simțit privită
de mulți ochi floarea soarelui