Spații culturale 98-99 (3)

Nicolai TĂICUȚU

umbra verde a salcâmului uscat

una dintre casele vechi din sat
e a părinților mei

mă cheamă spre ea
o pasăre neagră
ce desenează contur
unei părți din arealul meu
de creștere
în zbor fără prihană

și iată umbra de salcâm uscat
ce mi-e călăuză spre ușa bisericii

și iată umbra de salcâm uscat
ce mi-e călăuză, temporar
spre sfânta ușă a casei părintești

deschideri

casa părinților mei are ușa deschisă
spre câmpia română

casa părinților mei are fereastra deschisă
spre câmpia română

eu am crescut și mi-am luat avânt
de pe pragul acestei uși

diminețile m-au întâmpinat
pe pervazul acestei ferestre

și m-am bucurat că plutesc
pe valurile fetei morgana

pluteam fără frică
sprijinit de ființa numită casa părintească

știind că ea are o existență amplă
în plutirea pe apele fetei morgana

urmele trecerii

sunt ocupat cu treburile existențiale
zilnice, aici în oraș…
ades m-apucă dorul de casa părintească
de satul din câmpia română…
și-atunci, de cele mai multe ori
îl trimit pe nicolai t
să vadă ce mai e pe-acolo

azi îmi transmite: frate!
casa abia se zărește dintre bălării
e chircită și parcă pregătită
să intre-n pământ

în curte nu pot să intru
lacătul și poarta de fier
sunt mâncate de rugină/ sunt de neclintit
așa că îți dau telefon
de aici de pe lavița din umbra gardului
care e în stare bună, e dătătoare de liniște
se vede că a fost folosită de trecători

e înconjurată doar de o sumedenie
de diverse mucuri stinse de țigară

pregătire de start

e dimineață. e și toamnă parcă.
la capătul aleii
adus în față
sprijinit în baston
mă văd un atlet pregătit
să ia startul…

și-așa rămân
nu știu pentru cât timp
pentru că în fața mea
o frunză îngălbenită cade
și tot cade
și nu mai ajunge pe pământ

trei fire de tuberoză

ieri am trecut pe strada ta
la vremea când pensionarii
își fac somnul de întreținere

în gând am trecut pe strada ta
cu trei fire de tuberoză în mână

azi am trecut ca și ieri
pe strada ta
cu trei fire de tuberoză în mână

și mâine voi trece pe strada ta

într-un somn de întreținere
înmiresmat de trei fire de tuberoză

se crapă de ziuă

după o noapte ploioasă
lumina crepusculară a zorilor
se dizolvă în florile grădinii
precum zahărul din pliculeț
în cana de ceai

lavița

în fața fiecărei gospodării
din satul vechi
pe lavița de la poartă
mi se deschide
cartea memoriei:

aici câteva file
dincoace un capitol întreg

lucrul acesta

stau pe marginea patului
țeapăn, ca un animal împăiat.
gândesc de parcă altcineva
gândește în locul meu.

e un pat de mult părăsit
în mijlocul unei camere goale fără
masă, fără scaune și, probabil, fără
fotoliu de la fereastră (dacă aceasta
ar fi în spatele meu
de-acolo de unde vine
o lumină crepusculară de apus)

oricum, mă aflu într-o casă veche
străină sau uitată de mine.
atâta mi s-a oferit drept sejur
la întoarcerea târzie în sat.

e bună și asta
în lipsa moștenirii risipite
atât ți se cuvine
mi s-a mai spus din hău

are/ nu are importanță acum lucrul acesta
când știu că mă aflu
în satul în care m-am născut
în satul în care am copilărit…

stau pe marginea patului
ca un animal împăiat
într-o casă veche, necunoscută mie
și nu văd pe nimeni/ și nu mă vede nimeni

de vorbit nu-mi vorbește nimeni
nici de auzit n-aud ceva.

spre seară e. descumpănit cumva
de situația în care mă aflu
recunosc: mi-e teamă
să mă așez în pat
mi-e teamă să nu ațipesc
mi-e teamă de somn
mi-a fost teamă să privesc în tavan…
pe furiș, privesc pereții
ce susțin câteva rame de tablou.
între rame sunt expuse pânze de păianjen
(sub pânze nu întrezăresc nimic)

precaut, mă ridic de pe marginea patului
sunt în picioare
ca și când aș pluti pe două aripi
fac doi-trei pași spre ușa închisă

trec prin dreptul unei enorme
părelnice, oglinzi. și în somptuozitatea ei
nu mă văd…
îmi zic: care dintre noi o fi cel orb?
n-are rost să apreciez/ am deja un reper

ușa închisă…

o adiere de vânt mă poartă prin cameră
și am senzația că mă lovesc
de lucrurile ce au fost cândva acolo
e-adevărat, le simt prezența de altădată…

de trei ori mă rotește vântul prin cameră
și o ultimă dată prin fața oglinzii
în care nici de astă dată
nu mă văd
oglinda nu vrea să mă arate!

sunt apoi depus în fața ușii închise…

așteaptă, mi se șoptește
când va veni timpul
ușa se va deschide
și-o pală de vânt
te vei risipi în grădină

Adrian LUNGU

Sinceritate

Laura era femeie frumoasă.
Un trup bine conservat, părul buclat, vopsit într-un roșu aprins, o prindea. Nu putea fi blondă, avea sprâncene negre. O frunte deschisă, nas delicat… Ochii mari, mult mai mari ca ai lui Sandu. Și albaștri. Albaștri cu nuanțe verzi, ca marea din depărtare, unde își scălda privirea lucioasă. Cu gâtul elegant …avea o alură distinsă. O gropiță în bărbie ar fi fost un element esențial de asemănare cu Sandu. În lipsă, surâsul era nostalgic, meditativ și plutitor.
Rezervat.
Bănuia că se vor înțelege.
Știa că Sandu are o soră, dar nu se aștepta să fie prezentate. Nu credea în relații durabile. Lui Tania i l-a făcut cunoscut după câteva luni bune de când erau împreună, mult după finalizarea pandemiei Covid 19. Și atunci, întâmplător. La o micuță, dar cochetă locație de familie, MIRAJ. Atmosfera cordială, cu personal tânăr, jovial, i-a impresionat și altădată. Așteptau să le vină comanda, erau înfometați. A intrat și soră-sa, alături de alte trei fete. Îmbrăcate subțire, sumar, doar erau la mare. Ciripeau vesele, emanau tinerețe. Lumină. Le-au chemat la masa lor. În vacanță, colege de facultate. Surioara mea, Mirela, prezentă Tania. Prietenul meu, Sandu, interveni ea prompt. Ele au mâncat pizza, ei pulpe de pui cu ananas la cuptor, ele au băut suc de piersici, ei apă plată, ea a mai băut aproape un pahar de bere. Discuția a fost întreținută mai mult de Sandu, interesat de viitorul doctorițelor în devenire. Două se gândea să plece în străinătate, le-a sfătuit să analizeze bine oportunitățile din țară și doar apoi să decidă, „Nicăieri nu-i mai bine ca acasă”. Galant, a trebuit să insiste ca să achite întreaga consumație la sfârșit. Ei au mai rămas, chipurile să-și termine berea. La plecare, le-au mulțumit în cor, iar Tania i-a făcut aprobator cu ochiul.
Acum era în fața ei.
Le despărțea doar masa pătrată acoperită cu o pânză albă unde erau așezate câte un pahar cu martini, cel din stânga fusese cu suc freș de pere cu lămâie, a lui Sandu. Plecase repede după un telefon primit, avea inspecție de la Poliție și Garda financiară. Nu era îngrijorat, nici soră-sa, doar ea un pic, nu ar fi vrut să aibă probleme. După o reclamație, când au venit în control cei de la Inspectoratul de învățământ cu Poliția și văicăreala unei mame, se fâstâcise, nu-i venea să creadă că poate fi acuzată de „corecție corporală” la unul din copii. Se vocifera, se gesticula, mai mult se țipa. „Priviți vîrcile pe spate!”, era un argument, imprimat pe pielea diafană a copilului, dovada clară. Indubitabilă. A avut noroc de patroană care, fără să știe careva, înregistra zilnic ce se întâmpla în grădiniță. Supraveghea copii, a zis. Dar ea a înțeles că pentru a urmări integritatea bunurilor și mai ales pe cei de la cantină bănuiți deja că fură din mâncarea copiilor, prea dispăreau din alimente. A lăcrimat recunoscătoare când au văzut înregistrările. Copilul nu a mai fost primit, s-a aflat mai târziu că tatăl vitreg îl maltratase. Sărăcuțul!…
Laura nu putea fi decât parte din viața lui Sandu.
La început, după ce și-au strâns mâinile, fără a se îmbrățișa, Mirela s-a lăsat studiată. Conversații banale, impresii despre litoralul românesc ce nu diferă atât de mult de altele, doar că se exagerează aspectele mai puțin plăcute. Nici în America nu este tocmai curat, sigur sunt zone exclusiviste, dar și prețul este pe măsură. O privi apoi direct când comentă, cu o franchețe la care nu se aștepta de la o americancă ce se mutase în Elveția. Băură din pahare. Poate nu-i plăceau unghiile verzi, căci zâmbi subțire în colțul gurii. Bănuia că era în joc și un pic de gelozie frățească, doar era sora lui, putea pierde parte din afecțiune. Care femeie nu-și dorește să fie prețuită! Și ea era uneori înțepată de gelozie când o vedea pe soră-sa fericită la brațul lui Alin. Nu că ar fi invidiat-o, doar era soră-sa, dar în adâncul sufletului voia să aibă și ea parte cândva de așa ceva. Poate Sandu…
Era sora lui, singura.
O studia și ea pe îndelete. Bănuia că din când în când își întoarce doar ochii spre ea, nu și capul. Ce gânduri o face tăcută, ce imagini i-o fi trecut prin minte atunci când închide ochii, de a intrat subit în acea stare de contemplație? Dar eu oare de ce nu-i vorbesc?! Sigur că îi place mult de Sandu, se înțelegeau, avea ceva timp de când erau împreună, însă… Însă nu știa dacă el era chiar „iubirea”, starea în care levitezi, nebunia în care rațiunea e nevoită să se ascundă. Nu se putea gândi încă la un viitor. Nici el nu aduce în discuție asemenea lucruri delicate. Ambii privesc doar prezentul și se bucurau de el. Ar fi fost nepoliticoasă dacă i-ar spune ostentativ toate astea? Poate Laurei nici nu-i plac. Și atunci… ea ar fi o barieră între ei, un stabilopod bătut de valurile dure ale vieții și nu mângâiată, căci stâncă nu poate fi. Avea sentimente, avea trăiri, poate… era cazul să le afișeze așa cum sunt, fără a impresiona flirtând în interes nemijlocit. Se răsucise, se rupse ceva în ea, de când era acasă, pradă unor empatii pe care altădată le ignora fără regret.
Dar Laura se întoarse și o privi țintă. Ochii luminoși, privirea caldă. Genele lungi, naturale și arcuite, mai că făceau umbră. Doar gura părea că se mișcă nițel să spună ceva și nu îndrăznea. Un aparat fotografic i-ar fi descris mai bine chipul. Nu se eschivă, nu voia să se ascundă. Știa că era puternică, uneori Tania îi spunea cu admirație: „Parcă ai fi tata”. Mama lor se panica ușor, credulă, naivă, însă își iubea fiicele.
— De multe ori mi-am imaginat cum ești în realitate. Tăcu, rezervată în a continua sau nu. Aș vrea să știi că este pentru prima dată când Sandu îmi prezintă o femeie ca fiind prietena lui. El a fost mereu concentrat pe muncă și rezultatele ei, nu l-am auzit niciodată să-mi spună că „are pe cineva”. A ajutat părinții și pe mine să-mi pot finaliza o facultate, chiar și după. Îi datorez mult, foarte mult. Aș vrea să-l știu fericit… În pauza făcută nu o slăbi din privire, încerca să-i afle gândurile, să-i deslușească simțămintele. Acum te văd pentru prima oară, ești foarte… atrăgătoare, plăcută. Sunt un pic surprinsă, el nu e tocmai făt frumos.
— Dar nici nu mă interesează asta, interveni ușor iritată.
Ridică încet mâna stângă pentru a o calma. Inelul de pe deget, până atunci discret, neobservat în spatele feței de masă, strălucea cordial a fidelitate angajată, ceea ce nu putea să o impresioneze.
— Îl vezi, sunt căsătorită, de fapt recăsătorită. Nici Christian al meu, nu-i chiar chipeș, o să-l cunoști, dar alături de el mă simt femeie împlinită, căci frumosul este în noi, în modul în care privim pe cel de lângă noi. Mi-au trebuit ceva ani să înțeleg asta într-o societate în care doar banul și poziția socială contează. Se opri cu ochii frumoși la paharul din față. V-am urmărit cum vă căutați unul pe altul și mi-am amintit de năzuințele mele, de visele tinereții. De asta am rămas impresionată. Tăcu. Tăcu mult. Să nu-l dezamăgești, te rog! O femeie știe mereu ce are de făcut.
Întinse mâna spre a ei, protectoare. O acoperi, apoi se prinseră una de alta într-o înțelegere mută. Era caldă, caldă. Îi ajungea la inimă, la suflet. Când o privi, lăcrima surâzând. Luată prin surprindere, Mirela îi răspunse cu un zâmbet afectuos, de parcă ar fi fost Tania. Sinceritate lângă sinceritate, erau acolo. Una. Nu mai era nevoie de cuvinte. Știa că nu o va dezamăgi.
Cumva despovărată, după acel flux de onestitate, Laura deveni mai volubilă amintindu-și cu voce tare de copilăria și viața lui Sandu de care Mirela nu știa mare lucru.

Paul SPIRESCU

Zicere

Eu am rostit atunci un fel de cuvinte – oglinzi
în care m-am admirat cu o senină distanţă
de la fulgerul tatonat pentru care iubito te vinzi
până la şarpele numit speranţă

eu am rostit atunci un fel de tăcere
un fel de ecou al niciunui glas
când îngerul alb rătăcea solemn prin pustiul
sângelui meu în care înecat am rămas

şi am rostit apoi un fel de toamnă
întru veştejirea păcatelor, Doamnă…

Țara aceea din suflet

Nu mă mai interesează nici gropile din asfalt, nici câinii
containieri,
nici țigăncile din piața municipală,
cu minunatul lor refren „țigări – țigări”,
nici micile găinării ale marilor șmecheri locali,
nici marile găinării ale micilor ticăloși naționali,
nici golăniile milițienilor preschimbați subtil în polițiști,
ale medicilor stagiari, ale profesorilor
și ale altor vânzători de cai verzi pe pereți,
mi-e lehamite de mesajele de felicitare,
de diplomele de excelență și de grețosul apelativ „maestre”,
mă dor rădăcinile ochilor de priveliștile obsesive
cu lichele și curve de ambe sexe,
m-am săturat de patronii care mă fură,
de liderii sindicali care vor să-mi cumpere libertatea
doar pe trei poli,
am uitat să-i mai înjur pe toți aceia
care mi-au falsificat copilăria,
tinerețea și întreaga mea biografie,
am uitat să mai arunc cu pietre în geamurile caselor
nimănui,
înalte și cu paznici la poartă,
încep să învăț, buchisind literele alfabetului
și numărând pe degete cifrele,
că singura țară în care poți trăi cu adevărat
e țara aceea cu râuri cristaline

în care se vede înotul peștilor printre pești
și zborul păsărilor printre păsări,
țara aceea cu munți înzăpeziți de zăpada aducerilor aminte

țara aceea adânc scufundată în suflet…

Ion OUATU

Cântec de dincolo

Pe tărâmul umbrelor
plâng paparudele,
dorul de dor,
lujerii crinilor la izvor
până dincolo de tăcerea mormintelor,
iarba cuvintelor
soarbe lumina din urcior.

Încotro, Doamne, mă petrece
triunghiul cocorilor?
Încotro, salcie, îți apleci pletele lucitoare,
lumina cernită ce doare?
Arde pădurea de patima privirilor tale,
tânără flacără,
la izvoare stelele amurgului scapără!…

Zălog

Îți las, Doamne, zălog inima,
Să pot învăța drumul spre Tine
ce nu mai duce spre moarte
pentru că pe noi numai iubirea
ne ține!
Părtași rămânem cu adevărul luminii
pecetluit în toate.

Țipă în adâncuri rădăcina

Țipă în adâncuri rădăcina-
e-o ceremonie albastră de cântec grădina.

Îmi pare că de-un veac mereu te caut,
hotar între departe și aproape,
gură plângândă dintr-un flaut
cu cântecul ce nu mă mai încape.

Sprânceană de lună
Și eu, așteptându-te la celălalt
capăt al orei,

precum, obosită, tâmpla,
mai albă ca omătul din oase,
și-ar înfige aripa
în inima singurătății.

Cu crucea pe umăr

Poetul, amanetându-și tristețea
pe-un zbor târziu de cocori,
zilnic își duce tăcerea
pe cărările ce-l lasă mereu singur.

Poetul, mereu abandonat la răscruce de gânduri,
trece cu o cruce mare pe umăr.

Surâs enigmatic

Privirile fulgerate
Dintr-o lumină subțire
Din străfund de tărâmuri
Auzeau cum ning stelele
De nuferi sub pleoape!

Inutilă

În umbra sanctuarelor
ascult cu inima-n palme
până când aerul devine dangăt de clopot
o revărsare de nuferi și ropotul mă înalță

Dimineața devine mai fragilă
Micșorând secunda dintre noi inutilă.

Semne

Delirul sălbatic al vieții
dezlănțuit în desfrânate culori;
cărările-n munți ticsite de-azur,
tăcerea spartă în țăndări.

Gloria liniștii

Păsările se roteau toată noaptea
ducând cerul pe aripi cu stele cu tot.
Din când în când îndoielnica liniște
rotindu-se asurzitor
prin străfunduri.

Flacăra

Memoria lirei
Flacăra aripei noastre
de-apoi
pâinea de toate zilele
împărțită apostolește
în două.

Tărâm de rai

Mai ții minte, Aurora,
Când împânzeam cu stelele cerul,
plopii și cărăbușii
în tinda casei?

De unde azurul țipa dansând
prin țâțânile ușii,
Doamne, și tu, fiică de crai,
cum te tocmeai pe orișice,
pe guguștiuci și pe pisicul
ce fugărea un fluture verde?

Descântec

Valuri de purpură ne asediază
Dimineața cetatea,
Aripa păsării Phoenix
Pe ziduri și-o scutură.

Alelei! Alelei! Alelei!
triumfători prin cântec
anii mei!

Buchet de lumină

Vinovat, ți-am adus
un surâs
să mă ierți
picătură cu picătură.

Am înțeles că te iubesc
cum sămânța de sub brazde-pământul
apele cerului de tăceri-începutul.

Hai

Hai să ne plimbăm
prin troiene
stelele le-am înhămat
la sănii
adâncind lumina
de sub gene
cerul serii
să ni-l ducă renii.

Semn

Ai putea acoperi depărtarea
cu strigătul meu
până acolo
unde stelele sărută marea
și unde primul cuvânt
are puterea luminii din ochii sfinților.

Veghe

În ograda bunicului
s-au adunat la sfat voievozii.
Un stejar al stejarilor
a fost înscăunat împărat
să ne vegheze tihna hotarelor
primenindu-ne cu lumină
sfințită izvoarele.

Răpus de tăcere
Fiicelor mele Raluca și Anamaria

Dacă-ntr-o zi-
răpus de tristețe și dor-
voi pleca pentru totdeauna
spre țara lui Larus,
cea care n-a existat niciodată,

vă voi aștepta la rădăcinile grâului
și-ale firelor ierbii
dinspre colina noastră din sat,
pe unde mă caută în șoaptă pădurea,
căprioarele, cerbii….

Voi doar să ascultați cu atenție
glasul tăcerii mele care vă ține de mână
și vă însoțește încet la izvorul luminii…

În loc de cuvinte

Stau amuțit de uimire
și-ascult în genunchi dimineața
cum izbucnește primăvara din mierle!

Ora exactă

La ceasul din turnul de piatră
al orașului,
în curând, Aurora,
în amintirea ta
va fi dată ora exactă în lume.

Leoaică pribeagă

Viața noastră-leoaică pribeagă
cheltuindu-ne zilele
prin tavernele mohorâte de toamnă…

Lăute

Pe umerii tăi apasă
greutatea privirii.
Tace sunetul ierbii
Lângă coapsele tale-razele lunii.