Fărădelegea lui Călin – At least sign here
Începi cum trebuie, nu cum consideri că trebuie.
Cazul Art. 269, unde este inserată întâi particularitatea și apoi generalitatea. E noțiune, o depui ca la carte. Despre înscrisul autentic, a cărui recunoaștere este conferită de autentificarea unei autorități publice, a unui notar public ori altele cu această calitate. Particularizat, inversat numeric la alineate, cel ce are rol definit în instanță este cel se stabilește identitatea părților, unde există acordul pentru conținut, unde avem două semnături, beneficiar și autoritate, și data la care se autentifică.
Putere, căci dorisem anterior să o „confer” autentificatorului, doveditoare. Îl ai, nu mai încape îndoială că ceea ce conține nu este adevărat, deși poate fi descalificat ca fals, cu toate constatările personale ale autentificatorului. De e bun pentru parte, e bun pentru toți ceilalți implicați. Mențiunile din conținut, altele decât obiectul principal al actului, sunt direct legate de veridicitatea acestuia. Art. 270.
Înscris autentic, dar cu formă prevăzută de lege pentru valabilitate. Nulitatea o știm, vizează nu numai conținutul, ci și persoanele. Ori incompatibile, ori necompetente, ori cu depășire de competență. Dar, chiar și așa, când este încheiat doar sub semnătură privată, este valabil ca dovadă, fiind semnat de ambele părți. Când nu conține semnături, constituie numai „… un început de dovadă scrisă.”. Art. 271.
Doar ce terminarăm că se și reia semnătura privată. Am spus ce era de spus. Lipsurile de la Art. 271 sunt: posibilitatea redactării pe orice suport material (dar se subînțelegea din articolele și mai din urmă); nesupunerea niciunei formalități (dacă nu sunt excepții). Avem și o notă ce vizează serviciile financiare de la distanță, cu titlu executoriu, chiar neavând semnătura olografă (Art. 8, OG 85/2004). Art. 272.
Și se repetă și Puterea doveditoare. Cocoș, minte…. A fost recunoscut de ambele părți, e valabil. Mențiunile rămân și ele în același raport de subordonare, cu mențiunea anterior nefăcută că „alte mențiuni” trec și ele drept început de dovadă scrisă. Art. 273.
Mamă, ce doctă…! Sinalagmatic. Introdus, ca și-n alte articole alți termeni pretențioși, fără să fie trebuință. Lipseau sintagmele latine și putea fi considerat Codul de Procedură Civilă un edict roman ca pentru popoarele vasale. „Care impune obligații reciproce între părțile interesate chiar de la data încheierii” actului, contractului juridic. Și nu e valabil cum se spunea simplu mai înainte dacă nu are atâtea exemplare câți „contractanți” sunt. Dacă însă există un singur interes, exemplarul poate fi unic. Mai mult, fiecare „contract” menționează în câte exemplare s-a redactat. Evident, identic. Opozabilitatea lipsei acestei mențiuni de număr în conținutul actului nu poate fi apanajul celui ce a executat obligația menționată. Mai multele pică, dacă unicul exemplar este depus (acum nu mai avem părți interesate văd) de părți la un terț. Art. 274.
Are părțile lui haioase codul. Art. 275 a primit, de la… cei de… sus, „Formalitatea „bun și aprobat””. Un fel de „bun de tipar” editorial. Probabil. Încă nu se conștientizează situația românilor, care, deși au strâns la teșcherea destui bani, au adunat obiecte de au să și le pună și-n cap, au proprietăți cu nemiluita, știu a mânui un telefon, un laptop sau alte prostii electronice, habar nu au de limba română și de cum se scrie. De fapt, unii chiar n-au învățat deloc. Ce mai zic eu de ei, când eu însumi n-am mai scris litere de mână de un car de vreme, ci doar cu litere de tipar. Cum să ceri atunci ca înscrisul sub semnătură privată (obligație a unui ins față de altul) să fie, în cea mai fericită situație, scris în totalitate „… cu mâna celui care îl subscrie…”? Să vă spun că am trecut la dicționar și am descoperit că în principiu înseamnă ornamentat, ornat, înflorat, împodobit? Zi-i, bre, omului că se semnează la final! Ori doar să scrie „… bun și aprobat pentru…” și să…. Auzi la ei, „… cu arătarea…”. Acum v-ați găsit să fiți „populari”, după „stalagmaticul” vostru împleticitor de limbă? Cu precizarea, bate-v-ar cine s-o-ncumeta!, în litere (vai, omul nu știe să scrie, fraților!) a sumei sau ce cantitate de bunuri fungibile (alt…) (care poate fi înlocuit cu altul de aceeași calitate sau cantitate). Măi nene, un act care se contrazice pe sine, dă-l spre anulare, consideră-l rău și refă-l. Adică scrii o dată 10.000 de lei, iar la „bunuri și aprobaturi…” (persiflez, cum altfel să te comporți?) în litere scrii 9.000 de lei. E clar o deficiență. Iată ce spune Al. 2. Că se ia, chiar și așa, ca obligație de plată suma cea mai mică. Să luăm însă în seama partea finală unde cu „… afară numai dacă…”, căruia îi stătea destul de bine cu „numai dacă” sau „doar dacă” ori alte formulări sinonime, s-au scos redactorii. Că ar fi greșeală sau rezolvarea ar veni de la „… dacă prin lege se prevede altfel.”. Cred, totuși că este doar o greșeală. Reparabilă.
