Spații culturale nr. 98-99 (2)

Mihai URSACHI
(17 februarie 1941 – 10 martie 2004)

Originea și destinul unei haltere de modă veche

Se pare că masiva halteră strămoșească
s-a condensat din factori cândva imponderabili;
fapt e că nici cu gândul nu poate s-o urnească,
vocația astrală găsindu-l incapabil.

Încât el stă pe vine, legat de inerție
c-o funie anume prea scurtă; ghemuit,
clocește umilirea ironică ce știe
că-i parte integrantă din textul stabilit.

Ci-n clipa hotărârii, mirabila balistă
irumpe și preface tăcerea-ntr-o ghiulea
plasată pe o curbă cerească ce persistă
cu-atât mai mult în sfere, cu cât a fost mai grea.

Flanela

Îți amintești desigur flanela violetă,
flanela aceea sublimă pe care o îmbrăcasem
în cea mai frumoasă din serile noastre;
despre care spuneai că îmi șade
ca o armură de smalț, știi tu, în seara
când ne porniserăm împovărați de garoafe și iasomie
către Ierusalim…Când madam Zambilovici
ne-a dat câte două tartine (ca să avem pe drum)
flanela pe care apoi am adus-o
fluturând ca un steag zdrențuit în războaie,
pe care apoi am purtat-o
cu frenezie pe trupu-mi uscat de hangiu,
până ce-a fost absorbită prin pori și s-a asimilat
în toate celulele trupului meu,
și în schelet,
iar țesătura ei sclipitoare a devenit un țesut.
De ce încerci să negi,
de ce pretinzi că nu știi ce flanelă,
ce seară, ce Ierusalim și așa mai departe?

De ce vrei musai s-o pipăi, s-o vezi,
să o dezbrac, tocmai acuma când nu se mai poate,
de ce pretinzi că n-a fost nici o flanelă,
că nu mă vezi, că nu mă simți, că nu mă recunoști?

Din reveriile domnului R.

Când singuraticul domn R. a ajuns
din întâmplare în chiar apropierea
domnișoarei sensibile N., el i-a spus:
„mă bucur că existați, domnișoară”.
La tăcerea mirată și indignată a ei, a răspuns:
„ați fi putut, mă gândesc, să nu existați”.
Dar imediat, încercând să repare greșeala, a spus,
și de altfel aceasta-i era și convingerea fermă
(pe care acum regreta s-o fi pus la-ndoială)
„vă felicit pentru faptul că existați, domnișoară”.
Înțelegând (prea târziu) că întrecuse măsura
și devenise cam cordial, se corectă, cum urmează:
„vreau să spun, propriu-zis, că de fapt
mă felicit pe mine pentru faptul că existați”.
Abia acum domnul R. săvârșise o gafă enormă.
Cât ai clipi, înțelese că ultima-i frază
era de un echivoc scandalos, cu subsoluri hibride
și intențiuni refulate, ba chiar
de o vanitate absurdă (ca și cum domnișoara
i-ar datora cât de cât existența),
că din aceasta reiese un fel autarhic
și solipsist de a fi, în sfârșit, se făcuse ridicul.
Schimbându-și cu totul dicțiunea, domnul R. deveni analitic:
„adică, voiam să constat că sunteți o persoană sensibilă”.
Formula aceasta avea, evident, un cusur:
cuvântul „persoană” strecura nu știu ce aluziv, ca și cum,
domnul R. fiind o persoană, domnișoara la fel, prin aceasta
o comunitate ar exista între ei,
un soi de frăție, de apartenență
la aceeași familie.
„Mai bine zis, am constatat cu plăcere obiectul sensibil”.
Și după o pauză, în care roși:
„Vreau să zic o idee sensibilă, sau, oricum,
posibilitatea unei atare idei, sau
bănuiala (în fond destul de obscură) despre putința,
în general, a ideii că în principiu
se poate admite că dacă
existența e genul suprem și inexistența
există, atunci inexistența e existență, deci
nu există și, în consecință…”
Aici domnișoara sensibilă N., din pricina
ciudatei purtări a ciudatului domn, deveni
în ușoara-ncețoșare a serii așa disparentă,
încât domnul R. a conchis: „Doamne, iată că iarăși vorbesc
singur pe stradă, probabil că iarăși
am uitat să iau picăturile”.

Radu STANCA

(5 martie 1920, Sebeș – 26 decembrie 1962, Cluj)

Urcuș

Pe cât de neschimbată ai rămas,
Pe-atât sunt eu schimbat de vreme…
Tu urci colina cu același pas,
Eu mai anevoios și mai alene.

Și totuși mergem amândoi-nainte
Mânați de-aceeași unică dorință,
Eu nevoit să calc peste morminte,
Tu ocolindu-le cu ușurință…

Acesta-i drumul nostru; drum de coastă,
Întortocheat și greu. Dar sus pe culme,
Acolo unde panorama-i vastă,
Și unde, printre stânci, bătrânul ulm e,

Acolo cel ce-ajunge dintre noi
Nu va privi zadarnic înapoi…

De n-ar fi decât visul…

De n-ar fi decât visul și tot ar fi de-ajuns
Să mi te-aducă-n minte când mă cuprinde dorul
Însă mai e și cupa-aceasta unde-ascuns
Ṭin trupul tău, și sânul, și șoldul, și piciorul…

O iau în mâini și parcă, privind-o, îmi revii
Zburând numai o clipă ușor pe dinainte,
Pe fundul ei cu luciu de ape argintii
Te văd ca-ntr-o oglindă-a aducerii aminte.

Când o ciocnesc cu alt vas, în clinchetul stârnit
Sub streșinile casei plouată cu petale,
Ṭi-aud, rostogolindu-și vioiul clipocit,
Sonorul râs ce parcă-ți spărgea în dinți cristale.

Iar noaptea, când o umplu cu sângeriul must
Și când, aprins la față de aspra băutură,

Pun gura mea pe gura ei roșie și gust,
Simt ca prin vis pe buze știuta-ți mușcătură…

Deschidere

Știu, sufletul acesta care e
Îndrăgostit de toate stelele,
De-aici, de după geamuri și ferești,
Nu vei putea vreodată să-l oprești.

Nici cântecul bolnav de frumuseți
Nu vei putea vreodată să-l dezveți,
Cu degetele umede, să cate
Pe geamurile de singurătate.

Pe panglicile grele de ajur,
Să zgârie-ncet cu mâinile-azur;
Nu-l vei putea opri, de când
Pe-același loc privește tremurând,

Acest înalt să-l poată îndrăgi,
Nici, când la toamnă pomii vor veni
– Aproape de ferestrele târzii,
– Aproape de cumințile hârtii,

Să-mi scrie, lângă inimă-n apus,
Mai mult de înțeles decât de spus,
Umblând încet cu degetul pe geam,
Cel mai frumos poem pe care-l am…

Sonet

Spuneai că niciodată n-o să piară
Acel minut – și totuși a pierit,
Așa încât mi-am zis că o să moară
Și dragostea – dar, vezi, ea n-a murit.

Și chiar dac-ar mai trece înc-o seară
Și multe alte-apoi, în șir sporit,
Iubirea, ea, nicicând n-o să dispară.
Va dăinui-ntre noi la nesfârșit.

De-aceea pune-ți mâinile pe poale
Și-așteaptă-mă sub geamurile tale.
Eu voi veni cu tainice cununi

Și amândoi, căutând desăvârșirea,
Vom învăța-mpreună că iubirea-i
Cea mai puternică din slăbiciuni…

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Cu mii de ochi, orașul vechi spre orașul și mai vechi

Mergem în noapte cu autocarul de la Aeroportul Antalya spre Side. Pe margine, ca niște peșteri lungi, luminate până adâncul lor, ori mai curând ca niște balene uriașe, picotind una lângă alta, cu gurile larg deschise spre șosea, arată trecătorilor ca noi prada multicoloră adunată din oceanul produselor turcești. Lăsate mereu în urmă și mereu altele venindu-ne în întâmpinare, cu excepția entuziasmului lui Leonid pentru bogăția lor, nu stârnesc în noi instinct de cumpărător, ci un sentiment de basm. Pe care avea să ni-l întărească apariția hotelului, un palat uriaș, cu înalte cupole ca niște rodii arătându-se parțial vederii în bumbi de aur pe roș-rozul lor aparte, cu un lac uriaș, străjuit de palmieri, strălucind fosforescent în curtea sa interioară, deasupra căruia se arcuia un pod cu pereți de sticlă. Însă dimineață, peste zi, ca atunci când închizi copertele cărții de povești, ceva, mai mult sau mai puțin, se pierde, ceva rămâne. Lacul, devenit piscină, ne acaparează copiii, noi descoperim împrejurimile somptuosului și exoticului, ca mai toate hotelurile din zonă, Side Premium.
Cum ceea ce rămâne ține de puterea basmului asupra ta, după ce am privit și fotografiat moscheea, prima care ne-a ieșit în cale în Side, și cele două bazaruri din preajma stației de taxi, am descoperit încântați pentru surpriza făcută turiștilor cămilele și însoțitorii lor, cămilari pe cai, asini cu poveri, în două șiruri pe două trotuare care se întâlneau în unghi drept, creații din lemn cu interiorul gol după sunetul stârnit de ciocănitul nostru ușor. Dar ceea ce în această primă plimbare în Side mâna noastră și-a dorit cel mai mult să atingă a fost rodia, granata, fructul care, în limbajul străvechi al locurilor, a dat numele așezării. O dorință la fel de puternică precum aceea cu care am căutat-o în Cernăuți, în a cărui piață a anilor 80 puteai să găsești fructe nemaivăzute de noi, aduse de comerțul Uniunii Sovietice din Asia Centrală, și o emoție la fel de mare cu aceea cu care am primit-o în palme, dar de la prietena cernăuțeancă Maria Toacă.
Sunt mulți ani de când numele rodiei, cu misterul fructului închis în colivia literelor sale, a intrat în viața mea odată cu Sărbătorile Iernii și cu volumul basmelor lui Ispirescu. Poate tot cu un astfel de prilej, poate chiar de o aniversare a zilei sale de naștere, pe un 21 ianuarie din penultimul deceniu al primei jumătăți a veacului al nouăsprezecelea, rodia va fi pătruns și în viața lui Petre Ispirescu, însă aievea și totodată deosebită: adică de găsit în Bucureștiul acelei vremi adusă de negustorii turci sau greci, dar nu un fruct de toate zilele ca merele altora din frumoasele sale povești. Aceste povești, micuțul Petre Ispirescu le va fi ascultat de la mama, ea însăși știindu-le din auzite, poate și cu adaosuri născocite de imaginația sa, le va fi întâlnit apoi, personaje, întâmplări, în cărțile care se însuteau în tipografiile în care a ucenicit și în care a învățat să le respecte și duhul, și trupul de hârtie, împodobit cu semne de cerneală asemenea cerului cu stele. Dar și pe care le va fi spus, povestitor înnăscut, întâi pentru propria bucurie și apoi pentru bucuria noastră. Marea noastră bucurie!, mă corectează fetița care am fost la vârsta celei dintâi cărți de Petre Ispirescu primite și silabisit citite în noaptea intrării în Anul Nou 1957. Sunt mulți ani de atunci, îmi reprim un suspin, dar și mai mulți, 150, de la apariția basmului său cu cele trei rodii. Și astfel, neașteptat, trăiesc în august 2024, într-o așezare cu numele rodiei dintr-o străveche limbă anatoliană de pe țărmul Mării Mediterane, un moment de dragoste și recunoștință pentru scriitorul născut în miezul lui ianuarie 1830, într-o zi cu flori de gheață și minunate închipuiri mișcate pe fereastră de spulberări de zăpadă.
Simbol al fertilității, rodiile din basmul amintit ascund înlăuntrul lor câte „o fată ca o zână”, adică o minune. Va fi fiind la fel și cu Side? Dar nu orașul modern de astăzi, cu hoteluri și bazaruri în marginile sale, și cu statui stradale în partea noastră, poate și în altele, nici cu lăudatele lui plaje ne-a decis vacanța, ci zona veche, tezaur de vestigii elene și romane, aflată la douăzeci de minute distanță cu mașina, o peninsulă îngustă de aproximativ trei-patru sute de metri lățime și un kilometru lungime. Taxiul ne-a lăsat la porțile sale, relicve pietroase impresionante, ca și coloanele care le-au precedat pe stânga. A trecut de ora cinci după-amiază și în comparație cu cele 37 de grade indicate de termometrul de pe plaja pe care am traversat-o ca să ajungem pe țărmul mării înainte de prânz, aerul, deși în continuare fierbinte, aici pare blând, plăcut. O luăm spre capătul peninsulei, spre mare și spre port, deși nu o dată zărim marea și în dreapta și în stânga drumului nostru, cu simțământul din ce în ce mai pregnant al ajungerii pe o insulă a timpului.
Înaintăm încet, însoțiți de freamătul unei lumi mai vechi, cu negoțuri și negustori tradiționali. O parte din mărfurile lor tapetează pereții magazinelor, cu pretutindeni ochii albaștri ai norocului urmărindu-ne din broderii și țesături într-o nesfârșită etalare a fanteziei mâinilor care le-au croșetat și le-au brodat, cu vaze, farfurii și suveniruri ceramice, decorate cu aceeași libertate a imaginației plastice în vitrine și pe partea dinspre stradă a ușii deschise, cu numeroase vase pline de condimente și ceaiuri pulbere în elegante cupe ițite spre prag ca să ne invite înăuntru, dar și cu banane, smochine, rodii roșii și verzi scoase la vânzare pe măsuțe de cei mai modești comercianți ai Sidei Vechi dormitând pe scaune pliabile. De altminteri, o lene uriașă pare să domnească aici, chiar și pasul nostru este mai încet, cu excepția agitației lui Leonid în căutarea unui tip de șapcă din lumea baschetului, o lene străveche și bună, cumva răsplătitoare pentru o zi sau un mileniu de trudă. O lene regeneratoare, care îmi insinuează în suflet – sufletul meu de neodihnită călătoare! – o lecție încă nedeslușită, însă la care cândva va trebui să iau aminte.
Dar ceea ce frapează vizitatorul, omul venit din depărtate zone ale mapamondului în Vechea Side este marea suprafață de sticlă așezată sub picioarele sale. Dreptunghiuri mari, transparente, în rame metalice, protejând de cele mai multe ori vestigii antice, alteori parcă numai sugerând un alt nivel al străzii, al piațetei cu un veac, veacuri înainte sau, poate, învelite în ierburile crescute până la cerul lor de sticlă, alte valoroase vestigii. Mii de ochi ai prezentului privind ziua de ieri, spre timpul de odinioară al așezării. Câteodată podeaua de cleștar se întinde și până la intrarea în casă, în restaurant, în hamamul mare, în prăvălie. Uneori cu urme de pași prăfuite peste curățenia și limpezimea sticlei. De fiecare dată încerc să ocolesc aceste geamuri așezate pe jos, dar când nu am încotro și trebuie să merg pe suprafața lor delicată, încerc o sfială: parcă aș călca pe ilustrațiile și textele unei cărți de povești, pe vitrina unui bijutier ori pe capacul unui sicriu de cristal în care se odihnesc oase subțiri de prinț sau chiar de sfânt. O sfială, dar și o tensiune: că ar putea să cedeze și că în cădere aș răni trecutul acestei părți din lume. Din care cine știe de m-aș putea întoarce.

Ion FERCU

ruinele oftatului lumii

o șeherezadă aiurea va depăna într-o zi
povestea unei lumi locuită doar de umbre de oameni
/o mie și una de noi istorii ciudate în care se va tângui doar despre tine/

vor ieși copiii pe străzi și vor scanda numele zeilor acestor umbre
și vor scrie poeme encomiastice pentru ei
le vor înălța temple vor scrie biblii noi
cu adamul și eva umbrelor/ cu o nouă apocalipsă
zămislită din alte hărțuitoare armii de spaime

zeii noștri de azi vor fi spectatori blazați în tribuna zero
a unei arene aiurea
/jefuiți de aplauze/
vor trage din narghileaua cu elixir
prelungind contractul c-o viață veșnică
fără de oameni/
peste nimeni vor domni zeii noștri
se vor plictisi/ se vor hărțui între ei/ vor plăti tribut
zeilor umbrelor
și le va fi dor de noi
vor scrie zeii noștri de azi poeme de adorație pentru foștii oameni
așa cum oamenii au scris sute de veacuri preamăriri întru cinstirea lor

ne va fi dor de nietzsche
și vom regreta că nu ne-am clădit casele în miez de vezuviu
citind clandestin cântarea cântărilor
restul din noi
va înțelege cât de putred a putut fi totul în danemarca
atunci când vom deveni maimuțica de serviciu
pe umărul de tinichea ruginită

al unui cyborg care va îngâna rugăciuni în catedrala
algoritmilor încarcerați într-un postuman cip de siliciu

și vor zămisli noii poeți
un olimp al zeilor umbrelor
vom fi târâți de umbre prin cenușa fierbinte a unui metavers
cu glas de distopică sirenă
ca niște turiști rătăciți/ pedepsiți să venereze altarele altora
și tot orbecăind prin mitologiile umbrelor
ne vom aduce aminte/ vorbind pe-ascuns cu sufletul nostru
chiar și-atunci când vom fi singuri
în marile noastre pustietăți migratoare
căutându-l pe dumnezeu

și-l vom curta iarăși pe kazantzakis
implorându-l să-l roage pe prietenul său veșnic
/migdalul/
să ne vorbească din nou despre dumnezeu

tot vorovind vorovind vorovind
migdalul va înflori iară iară iară
și restul ofilit din noi va spera
că încă nu-i prea târziu
ca migdalul să tot înflorească
și-atunci când ne vom aduce aminte
că trebuie să vorbim și noi mereu mereu mereu despre dumnezeu

a fost o vreme-n care nu se scriau poeme și scrisori de dragoste
nici măcar suspinul evei din epoca ante-șarpe
n-a fost dăltuit în vorbe pe vreo istorică stâncă
papirusurile erau sub ocupația declarațiilor de război croite în peșteri
abia după cain și potopul lui noe au început unii a scribălui despre câte-un oftat
anunțând vremea noastră
a zămislirii statuilor de cuvinte din ruinele oftatului lumii
ale căutării lui dumnezeu
în migdalul care-nflorește mereu
sperând sperând sperând

epistola II către umbra mea
(netrimisa)

să nu-mi spui iar c-a nins toată noaptea
cu hoituri de fulgi
zăpada trăiește/ visează doar din mila frigului amintirilor
uite și timpul îngălbenește

potrivindu-și ridurile în fața oglinzii
tușește duhnind de scârbă ca un astmatic

și să nu aștepți sprijinită pe umerii nopții
zăpezile noastre de altădată
îngerii nu mai pot arăta atât de limpede calea
/au busolele virusate/
vom merge singuri/ orbecăind/
și-n visul acesta
chiar a nins cu hoituri de fulgi toată noaptea
iar zăpada-i un stârv
prostituat pe epiderma pământului

și să nu-mi mai spui iar că a turbat aerul
/canibal fără chip fără formă/
cântând simfonii care n-au loc pe corzile nopții
inima lui e ca o piatră rostogolită prin toate vâltorile
poartă-ți pașii pe urmele umbrei tale
coboară cuminte în tine ca să mă vezi

și să nu-mi mai scrii despre spaimele nopții/
despre muzica ei pe care nu sunt pregătit ca s-o cânt
și nici despre rănile pe care numai tu știi să le vindeci
despre nimic să nu-mi scrii și să nu-mi spui
în noaptea asta-n care ninge cu amărâte hoituri de fulgi
nu lăsa tristețea să-ți cânte sub pleoape

dar să privești măcar pe furiș
la viața noastră de oameni-umbră
– bocet de mahala aruncat peste țipătul lumii –
în noaptea asta în care
/de frica singurătăților/
nu se ivește nici măcar o jalnică lună
la care să latre dogit
a pierzanie/ amărâții câini din pompei

nu nu nu

nu vă atingeți de duminicile mele pustii
/singurătăți în care mă-ntâlnesc doar cu mine/
nu vă atingeți de luni de marți de miercuri
de joi de vineri
de sâmbăta mea secretă
/singurătăți în care nu vă pot ocoli/
nu vă atingeți de ora patru spre dimineață
când repetă cocoșii simfonia luminii
pentru tine și întuneric
pentru portativele pe care zboară numai muzica păsărilor
care n-au intrat încă în istoria oficială a trilului
de ceasul din noapte când vreau ca trupul meu
să se cheme numai plecare

Nicolae NISTOR

ave libertate

niciodată nu veți mai plânge
și nu veți mai bate palmele
peste tâmpla nopților
mâinile adormite
se vor ruga înghețate
în fiecare iarnă
dincolo de noi veți cânta
armonia vieții
celor care nu o cunosc
niciodată nu veți mai rosti
decât în mintea noastră
ave libertate
iar noi vom alege globulețele
nepoților
și vom plânge amestecat
în ceștile cu ciocolată
vom oferi flori
din încolțirea voastră
în fiecare timp
în fiecare viață

spirala

nu te găsesc în cafeaua
răsturnată
unde nesomnul
are melci pe frunte
iar tu nu înțelegi
de ce când eu sosesc
tu pleci