Propoziții pretențioase – Armășii
Mi-era totuși ciudă….
Se risipiseră toate și, chiar dorindu-mi să nu mă mai întorc niciodată, tânjeam după acel timp al câmpiei. Nu-mi aparținea și nu-i aparțineam. Și totuși. Lăsasem acolo cele mai frumoase zile, cele mai memorabile, cele mai interesante trăiri, cele mai prospere și mai creative vise. Ziua când am aflat că nu voi fi singur niciodată pe lume.
Ce să ceri unei femei singure, la a cărei zi de naștere fusesem prima dată, aceeași zi când aveam să spun un da de care mă înspăimântasem cu doar două zile înainte? Rămăsese cu o curte enormă, cu o casă în care abia intra, căci se postase de vreme lungă în construcția lipită ce avea la comun holul ticluit în parte de un geamlâc de lemn, vopsit în verde, cu ușă fasonată chiar cu rindele pe care le luasem cu mine la Râmnic ulterior, cu trei-patru ferestruici, pornite de la nivelul inghinalului picioarelor până la nivelul capului. Văd atât de clar tot, după atâta amar de vreme, căci și amar a fost, și tristețe, și neputință cât cuprinde, în toată exuberanța și fericirea mea, că pot descrie fără probleme cum arătau toate. Tocana scăzută și șunca îngurgitate pe 3 decembrie 1992, privirea Corinei în autobuz la venire, mâinile împreunate la întoarcere în rata-autobuz cu burduf, pe partea dreapta, deasupra roții din spate, lumina difuză aruncată de becurile-opaiț…. Până și bălții bălăcenilor îi pot simți mirosul, argilei clisă îi pot descrie culoarea măslinie, stufului încă-i simt foșnetul, adierea, asprimea poroasă și tăioasă, ușurimea lui devenită undiță, orăcăitul boilor de baltă, fâțele păcălite c-un boț infinitezimal de mămăligă strânse-n pungulița incoloră de plastic, locurile noastre cele mai bune de pescuit și mai câte. Să-mi dea vremea răgaz cândva și le-oi relua pe toate pe îndelete.
Fiecărui loc unde am locuit m-am dăruit în felul meu. La domnul Bădică visam chiar că voi avea vreodată bani să cumpăr doar partea aceea de curte în care domnea vișinul lângă gard, unde tronau iarba și câțiva trandafiri, încă vreo doi copăcei, unde iarna postam capra și lemnele până ajungeau butucei și îi depozitam în magazioara de la colțul casei, și camerele în care stăteam. Gândeam că fiica lui va desprinde acea parte și, măcar în memoria tatălui, după ce avea să pornească în nemurirea celuilalt tărâm, și a timpului nu facil petrecut cu el, ne-o va vinde. N-a fost până la final nici recunoștință, nici bunăvoință, nimic omenesc. De fapt, n-am întâlnit niciodată o asemenea persoană. Aducea cu doamna Bădică, mi-o întipărise suficient copilăria și adolescența cât să văd evidenta asemănare, însă avea acel ceva în privire și pe față diferit. Câteva cute și o sclipire de răutate…. Cei șase ani de-acasă ai lui Miki s-au consumat acolo, pe alei, în camere și holul bucătărie, prin vie până la cișmea, la Wc, la găini în spate, până la poartă și mai departe.
Multă melancolie uneori…. Te ține pe loc. Surâzi fericit, te bucuri, dar nu te-mpinge să construiești, să sporești avutul dincolo de „avem ce pune pe masă, avem cu ce îmbrăca fata, avem cu ce să nu se simtă altfel decât ceilalți copii”. Mâna pe fierăstraiele concepție proprie, mâna pe rașpel și la treabă…. Niciodată n-au fost plăcile de pal ieftine. Pentru una la două corpuri mici și aproape două pentru corpurile mari trudeam jumătate de nuntă ori două zile la bătut de tablă sau montaj de jgheaburi. Ori, ca-n 1992, să asamblez cel puțin trei carcase de mașini de spălat. Și-nainte de toate schița pentru așezarea pe placa de 2,80 pe 2 metri a tuturor părților. Arondam la milimetru laterale, părțile sus-jos, ușile, rafturile, polițele, despărțitoarele de compartimente.
