Fărădelegea lui Călin – This fact
Eu am altă viziune.
Deocamdată, de m-aș închipui parte procesuală, aș considera probele aduse în instanță personale. De-aș vrea să le fac „uitate”, renunțate, aș interzice altora să facă uz de ele. Dar nu sunt. Drept pentru care Art. 257 le ia și i le dă părții adverse – nu știu procedura -, astfel încât aceasta „… poate să și le însușească.”. În limbaj advers și argotic: „Mă, să mori tu?”. Cum legea e lege și instanța suverană și independentă la ea acasă, face-vom ce zice. Asta fiindcă ea însăși poate dispune de administrarea probei declinate de partea ce a adus-o din oficiu.
Admisibilitatea probelor se face după „calendarul” de dovezi aduse în sprijinul sau detrimentul probelor la Art. 255. Cu excepția de la regulă „… când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.”. Proaspătă fiind parcurgerea 255-ului, am reținut – fără să și consemnez anterior – că temporizarea obținerii informațiilor, susținerea probelor se cere doar autorităților locale prin încadrarea „… în termenul stabilit…”. Pentru încuviințarea probelor, încheiere de instanță, ce va cuprinde și „… va arăta faptele ce vor trebuie dovedite, mijloacele de probă încuviințate…” și obligații pentru părți privind administrarea. Cu Al. 3 sunt de acord doar dacă martorii toți ar oferi aceleași informații, nu de importanță capitală și nu în cantitate mare și suficientă elucidării și rezolvării cazului. Da, astfel ar fi pertinentă limitarea numărului de martori propuși. Art. 258.
Ar fi ea „împrejurare”, dar juridic e mai curând fapt apariția unor noi probe care să facă inutilă o probă sau mai multe dintre cele deja încuviințate, motiv pentru care instanța poate reveni asupra întâii hotărâri. Deci, fraza „Instanța este obligată să pună această împrejurare în discuția părților.” poate avea beneficii lingvistice și raționale prin înlocuirea cu „acest fapt”. Art. 259.
Ideea Al. 1, Art. 260 are vechime și este o repetare. Ordinea administrării probelor se face de către instanță. În fapt, tot articolul revine cu cutumele acordate probelor. Ba în ședința în care au fost încuviințate, ba la alte termene – asigurare de martori, expertize, aducere de înscrisuri etc. -, ba înainte de dezbaterea fondului. Dovezile și contrariul în aceeași ședință. Cercetare la fața locului înaintea celorlalte probe. Probă cu martori și dovada contrară în aceeași ședință, de asemenea, dar să fie ambele părți prezente (ca să mai pun stop lui „de față”). Absentului nu i se ia dreptul la ripostă. Deși nu a putut veni la termenul în care o probă a fost administrată, va aduce argumente contra la primul termen de înfățișare sau la care termen va putea, în cazul în care ceva îl împiedică să ajungă.
Obiceiul legal dispune prezentarea probelor în fața instanței, în ședință publică. Excepțiile, unde se stabilește și în ce mod. Curiozitatea mă determină să întreb unde, fiindcă Al. 2 nu precizează, doar formează o comisie rogatorie de la o instanță de același grad ori mai mică, când nu în instanța propusă ar putea avea loc procesul, ci în afara localității unde se află instanța și aceasta nu dispune de o astfel de instituție. Iar dacă, tot 2 continuă, se învoiesc părțile, deci, se vrea și se poate, administrarea probelor – ea este motivul schimbării – se poate face și fără prezența părților. Nici Al. 3 nu elucidează locul. Doar găsește în localitatea respectivă o altă instanță, comisiei rogatorii formate i se taie porția și pe cale administrativă se cere acelei instanțe să formeze ea o comisie rogatorie pentru însărcinarea administrării probelor, cu procedura deja stabilită. Al. 5, după câte opinează, transferă, după probe, procesul instanței ce le-a administrat, „… pentru dezbaterea fondului.”, dacă este cazul. Art. 261.
Vrei dreptate? Plătești. Costurile administrării probelor, când „… necesită cheltuieli…” revine părții ce a adus-o în instanță. Va depune „… la grefă…”, cam imediat sau cel târziu până la termenul fixat pentru administrare, „… dovada achitării sumei stabilite pentru acoperirea lor.”. Chiar din oficiu admise probe, chiar la cererea procurorului, tot „prostul” plătește ori chiar ambele părți. Nu dai banul, te-ai lins pe bot de probă și administrarea ei vreodată. La alineatul următor este de neînțeles plata după depășirea termenului fixat, coroborat cu decăderea și faptul că astfel „… nu se amână judecata.”. Logic, ar însemna că nu se mai decade, că se păsuiește și se administrează proba la termen sau la următorul, sau că se mută ședința, fără să se considere amânare, la altă dată. Era de așteptat ca Al. 5 să fixeze aceleași reguli de căpătâi, de la acest Art. 262, și comisiei rogatorii de la Art. 261.
